Timp de zece ani bărbatul meu spunea că merge să sape cartofi la mama lui. M-am dus și eu acolo: mama nu mai era deja de cinci ani, iar în casă locuia o tânără cu tripleți
Sâmbăta începea ca un ceas helvețian ruginit: același ritual, aceleași replici clișeizate.
Ion stătea lângă portbagajul deschis al Daciei sale Dusty, așezând cu grijă sacii goi de pânză peste lada cu scule. Spatele lui cocoșat sub geaca veche exprima un fel de resemnare universală a omului ce-și știe deja soarta pe câmpul de luptă agricolă.
Lenuța, hai că mă duc, să nu te plictisești singură pe aici, da? zise fără să mă privească, trăgând de fermoarele genții. La mama s-a dărâmat gardul, trebuie schimbat niște stâlpi, și a venit vremea de prășit, până nu dau ploile.
Eu mă holbam la el de pe geam, ținând cana de cafea atât de strâns, de parcă voiam să storc norocul din ea.
Sigur, du-te, fapta bună să-ți rămână. Am murmurat eu, cu vocea mai rece decât un frigider Arctic dezghețat. Să-i dai salutări mamei și să fie cuminte.
El a dat din cap pe fugă, a trântit portbagajul și în două minute nava spațială a lui Ion a dispărut pe ulița satului Vadul-Mare.
De cinci ani Ion nu lipsește un weekend de la săpatul cartofilor la mama lui, în Vadul-Mare.
Fie că-i iarnă, fie că-i vară, omul e acolo, să nu care cumva să se întâmple ceva cu sacra sa misie de fiu model de pe bicentenarul pământ moldovenesc.
Am pus cana jos tocmai când telefonul a început să urle. Pe ecran apărea numele vechii mele prietene, Mariana, care dădea cu subsemnatul la Registrul Populației de când lumea și pământul.
Lenuțo, știi că m-ai rugat să mă uit după datele soacrei, pentru subvenția aia la gaz? Se bâlbâia Mariana ca și cum alerga după trenul Chișinău-Iași. M-am uitat de trei ori, draga mea, nu are cum să mintă baza de date.
Ce-i acolo, datorii la impozite? răspundeam eu absentă, butonând facturile de la gaz, fără să-mi imaginez că mi se dărâmă balconul sub picioare.
Lenuță Soacra ta, Parascovia lui Mitică, a decedat acum cinci ani. Certificatul e eliberat în mai 2019.
Mi s-a făcut podeaua ca puntea vaporului pe Prut, de-am pus mâna pe scaun să nu leșin ca la Vărzărești în horă.
Cum adică a murit? am bâiguit eu ca o naivă absolută. Ion tocmai merge la ea cu farmacie și plase.
Nu știu, scumpa mea, cu cine și ce cară pe acolo. Mariana a zdrobit orice iluzie din mine, ca usturoiul de mojar. La adresa de la Vadul-Mare, e înscrisă acum o anume Polina Zăgăreanu, douăzeci și cinci de ani, plus trei minori.
Am început să respir ca la yoga, încercând să pricep: tânără, 25 de ani, trei copii direct, nu cu jumătatea?
Cinci ani ascunde moartea mamei ca să întrețină o altă familie pe ascuns?
Mi-am aruncat privirea spre cheile mele de la Matiz, care zăceau pe dulăpior. N-am simțit furie, ci o senzație de parcă m-am scufundat în iazul înghețat de la Strășeni.
Drumul până la Vadul-Mare a durat două ore întregi de vid total nici radio, nici știri, doar mintea făcută brambureală. În buclă se repeta imaginea: o casă dichisită, un hamac în livadă și o domnișoară cu picioare lungi aducând bericioaica soțului meu.
Mă vedeam gata-gata să descopăr o idilă, un cuibușor la două famelii, bine ancorat din banii noștri.
Realitatea, însă, a făcut să-mi țiuie timpanele. Nu era un guest house, era versiunea locală a nebunilor cu acte.
Gard nou, dublu, scump, dar dincolo nici ciripit, nici foșnet de copaci. Doar un pluton de urlete compacte, o orchestră cu trei soliști isterici.
Am tras ușa, era încuiată pe dinăuntru. Am ocolit pe la grădina părăsită, printre urzici și brusturi până la brâu. Fără cartofi, fără straturi, nici vorbă de viță de vie. Numai gazon bătătorit și munți de plastic jucării stricate, piese de lego, și lighene.
Am pâș-pâșit la fereastra verandei, unde geamul vuia de la zgomot.
Lumina albă, crudă, pica peste tot haosul camerei. În mijloc stătea o fată colț de cuc, în halat ponosit, cearcăne negre și părul vâlvoi.
Lângă ea, trei copii identici și gălăgioși, de nici un an, țipau cât îi ținea ficatul.
Fata urla în telefon, încercând să depășească sunetul de supersonic:
Tată, unde ești? Ai zis că ajungi de o oră! Toți trei s-au făcut pe ei, nu mai pot! Adu lapte praf și șervețele, nu mai avem nimic, hai mai repede!
Tat-tăăă?
Un clic în capul meu. Nu amanți și amante, nu drame turcești. Un tată pierdut printre pamperși.
Curând apăru Dacia, Ion trăgând după sine cu disperare două baxuri industriale de scutece și un rucsac burdușit cu borcane de piure.
Arăta ca un cal de povară cu moralul la pământ, însă trăgea fără să crâcnească. A intrat pe poartă încurcat, abia s-a ferit să nu calce peste o tricicletă rătăcită.
Polino, am ajuns! a icnit el de parcă intra la pușcărie.
Eu am apărut galant, cu coada ochiului pe o lopată veche, care și-a găsit brusc rostul în viață.
Bună, agroeconomistule, gata de recoltă?
Ion s-a prefăcut statuie, iar baxul de scutece a căzut în noroi cu o bășică de groază.
Lenuța?! ochii lui erau cât cepele de la Piața Centrală.
Da, mă uit că recolta e bună, triplu bonus anul ăsta, nu? Și mama iar parcă e alt om, ce ten revigorant!
Nu-i ce crezi, dă-mi voie să explic Lenuța, lasă lopata jos, te rog!
Cinci ani, Ione, m-ai mințit cu seninătate. Cinci ani ai înmormântat-o pe mama în povești ca să dispari aici?
De pe prispa casei apăru Polina, cu un copil pe-o mână și o scutecărie pe alta.
Tatăăă! Cine-i asta?! Sosul tău cu sorcova aia de nevastă, care nu te lasă să respiri?! zbiera aproape isterizată.
Sorcova? Megera?
Am făcut un pas, savurând momentul. Ion a dat să se lipească de gard.
Pe bune, oameni buni, vă scap eu de buruieni că tot v-ați strâns.
Nu-i ce crezi! sărea el, dând din mâini e fata mea!
Am încremenit, doi neuroni în plus au processat.
Care fată, bre, că avem un băiat, pe Denis, și-i face douăzeci anul ăsta.
Asta e din tinerețe. O greșeală. Mama, înainte să moară, mi-a zis de dânsa, am găsit-o singură și vai de lume. Ajut de milă, am ridicat casa, gardul, mergea la facultate…
Polina a început să plângă cu spume machiajul ei curgea ca Zăcăria primăvara.
Anul trecut barbat-su a zbughit-o când a aflat de tripleți. Le-am adus de ale gurii, să nu le mănânce groapa. Trei copii mici? Îți vine să-ți fugi de acasă!
Fără Ion eram la cimitir, nu cămin! dormitează toată noaptea aici, le schimbă scutece, le leagănă, face curat!
Privindu-l, îmi venea să râd: fața cenușie, ochii umflați, mâini tremurânde.
Deci tu nu lenevești cu vreun amantlâc la vila altuia, ci schimbi scutece non-stop?
Da, Lenuță! Jur, e pușcărie, luni abia aștept biroul măcar șed jos, beau un ceai!
S-a făcut vinovat cu ochii în pământ.
Am privit la micuții urlători, la Polina care abia stătea dreaptă.
Nu! Nu mă înșela cum credeam eu, dar era un laș cu inimă omul care s-a pus el singur sub cruce.
Deci eu sunt megera, dictatorul familiei, nimic nu poți să-mi spui verde-n față?
M-am apropiat de Polina, care s-a dat înapoi, și i-am luat din brațe pachetul zgomotos un flăcău dolofan și cald.
I-am bătut blând pe spate și a tăcut mirat.
Ei, bune, bunicule Ion, felicitări, ești la primire de tripleți.
Adică vrei să divorțezi?
Hai lasă gluma, divorțul e prea ușor pentru prostioara ta și prea scump pentru mine. Tu nu scapi așa!
Am măsurat-o pe Polina cu ochiul șefei de șantier.
Na, fata dragă, copiii repede în țarcul din sufragerie. Tu, duș rapid și șase ceasuri de somn, că altfel te culcă pământul.
S-a uitat la mine ca în basme.
Și dumneavoastră?..
Eu preiau postul de bunică interimară.
Ion încă tremura cu două pachete de pampersi legănându-se.
La bucătărie cu tine, Ione! Încălzește laptele 37 de grade să fie, că nu te vreau pe la pediatru!
Și tu? întreabă el cu o urmă de speranță.
Eu îl sun pe Denis acum. Vroia bani de PC nou? Să vie și el, moștenirea și-o câștigă săpând cartofi la tripleți, îi prinde bine la motricitate.
Ion s-a făcut ca varul de pe pereții casei la țară.
Lenuță, nu-l băga pe Denis în poveste
Ba da, trebuie, Ione, și apropo ia de aici! am întins mâna. Cardul tău de salariu rămâne la mine de azi.
Da la ce-ți trebuie? Piui cu ochi mari.
Trei pătuțuri, un cărucior triplu și niște compensații pentru nervii mei. Eu vreau blană nouă și o săptămână la sanatoriu, singură cuc, fără țipete.
Băiețelul adormea în brațe, eu îl legănam molcom.
Iar voi aici, cu schimbați. Să vă găsesc cu grădina săpată când revin, altfel spun la toți prietenii tăi că nu ești business man, ci Nanny Ion, eroul scutecelor.
Ion a luat pachetele și s-a dus bălăngănindu-se spre casă, cu spatele căzut sub povara secretelor sale.
Am inspirat aerul tare de toamnă, cu parfum de pudră de copii și lapte prins, nu de frunze sau foc.
De-acum, haosul era pe pilot automat la mine în palmă.
Peste o lună, stăteam pe verandă în blana mea nouă, cu cafeaua aburindă și soarele la geam. Primesc mesaj de la bancă transfer de la Ion, salariul. Urmează o fotografie: Ion și Denis, murdari, dar veseli, împing căruciorul triplu ca o mândrie națională.
Am zâmbit și am băut o gură de cafea. Fiecare își poartă crucea, dar Ion, parcă-parcă, a început să o iubească.
Scrieți-mi în comentarii ce părere aveți despre această poveste, mi-ar face plăcere!
