Soțul meu mereu îmi spunea că nu sunt destul de feminină. La început, arunca așa, în treacăt, “poate dacă ai purta mai des fustă, dacă ai pune un pic de ruj, dacă ai fi mai blândă”. Eu însă n-am fost niciodată genul ăsta de femeie. Am fost tot timpul practică, directă, puțin sau deloc preocupată de mofturi. Muncesc, rezolv probleme, nu aștept să mă mângâie altcineva pe cap. Așa mă cunoscuse de la început, nu l-am păcălit niciodată.
Cu timpul, criticile lui au devenit tot mai dese. A început să mă compare cu femeile din Facebook sau Instagram, cu nevestele amicilor, cu colegele de la muncă. Cică arăt mai mult ca o tovarășă bună, nu soție. Îl ascultam, mai și ne certam, apoi ne vedeam iar de viață. Nu am crezut niciodată că e vreo dramă. Mi se părea că, na, diferențe normale între doi oameni.
În ziua în care mi-am înmormântat tatăl, totul a căpătat altă greutate. Eram terminată, nu dormeam, nu mâncam, pluteam ca o fantomă și nu mă interesa decât să am forță să trec peste ziua aceea nenorocită. Am luat niște haine negre, ce-am prins prima dată, nu mi-am dat nici cu fond de ten, nici cu parfum, părul strâns la repezeală… cine avea chef? Sau putere?
Chiar înainte să ieșim din apartamentul nostru din Chișinău, soțul meu m-a privit lung și mi-a zis:
Așa pleci? Nu vrei măcar să te aranjezi nițel?
Am rămas blocată. I-am răspuns că nu mă interesează cum arăt, tocmai îmi murise tata! El, deloc impresionat:
Da, știi… lumea vorbește. Chiar așa… arăți jalnic.
Am simțit atunci, la piept, cum mă strivește ceva invizibil, un val greu care nu mai pleca.
La pomană, omul era cu toată lumea: dădea mâna, spunea condoleanțe cu o mimă serioasă, părea tare “implicat”. Cu mine, însă, păstra distanța. Mă îmbrățișa rece, de ochii lumii. Nu-l interesa cum mă simt. La un moment dat, am trecut pe lângă oglindă, iar el mi-a șoptit: “Hai să te strângi puțin, nu cred că tata te-ar vrea așa prăbușită”.
După ceremonie, acasă, l-am întrebat dacă asta a fost chiar singurul lucru pe care l-a remarcat. Că nu m-a văzut distrusă, că nu i s-a părut că nu mai pot de durere? El mi-a spus să nu exagerez și că și-a zis doar părerea: o femeie nu trebuie să se lase de tot, nici în astfel de momente.
De atunci, mă uit la el altfel.
Dar nu-l pot lăsa.
Simt că nu pot trăi fără el.
Ce i-ați spune unei asemenea femei, dacă ar sta acum în fața voastră?
