Știi, Mioara, am impresia că am ajuns să nu ne mai recunoaștem. Ne-a înghițit rutina, ne-a răpus casa. M-am gândit… poate-ar trebui să stăm o vreme separați.
Costel a avut aerul cuiva care propune să ia pâine neagră în loc de franzelă la cină, de parcă anunța că schimbă farfuria de ciorbă cu una de supă clară. Nici nu a ridicat ochii din ciorbă, unde-și înmuia tacticos bucata de slănină. Mioara a rămas cu polonicul suspendat, simțind o picătură de zeamă fierbinte pe încheietură, dar aproape că n-a simțit nimic. Avea urechile pline de un vuiet, de parcă tocmai pornise cineva aspiratorul pe puterea maximă chiar lângă ea.
Cum adică… separat? a mai întrebat, încercând să-și țină vocea dreaptă. A pus polonicul la loc, de teamă să nu-i cadă pur și simplu din mână, slăbită de veste. Pleci în delegație?
Nu, ce delegație… a scrâșnit Costel, abia acum ridicând ochii spre ea, obosiți și ușor iritați, ca un profesor care trebuie să explice table înmulțirii unui elev neascultător. Mă refeream la o pauză. Să ne testăm sentimentele. Nu mai simt scânteia, știi? Ajung seara acasă și parcă… mă sufoc. Aceleași chestii: muncă, cină, televizor, somn. Trebuie să văd dacă trag încă la tine, sau e pură obișnuință.
Mioara s-a așezat încet pe scaunul de vis-a-vis. Douăzeci de ani de căsnicie. Doi copii, deja la liceu prin alte orașe. Creditul la bancă închis de trei ani. Renovare făcută cu mâna lor, jupuind tapetul în weekenduri. Și-acum… sufocant?
Și unde ai de gând să locuiești cât timp… testezi? a întrebat încet.
Am găsit o garsonieră. Pentru câteva luni. E aproape de serviciu, scap de traficul din oraș. Bagajele-s deja pe jumătate făcute, sunt în dormitor a spus Costel mult prea repede, ca și cum repetase replica în oglindă. Încep să le mut imediat.
Deci se gândise de mult timp. În vreme ce ea alegea ce pomi să planteze la țară la primăvară sau-i cumpăra lui un pulover nou la reduceri, el căuta chirie. Găsea apartament, plătea avans, fără să-i spună nimic.
Păi, pe mine nu mă întrebi? l-a cercetat ea pe bărbat, căutând pe chipul lui băiatul de care se îndrăgostise. Dar în fața ei era un bărbat străin, rotunjor și cu ochii furișați.
Mioara, hai să nu facem circ a oftat Costel, punând lingura jos. Se vedea că i s-a tăiat și pofta. Nu zic să divorțăm. Încă. Zic să facem un time-out. Se practică, e normal, chiar și psihologii recomandă! Poate ne dăm seama că nu putem unul fără altul și avem o a doua lună de miere. Iar dacă nu… măcar știm sigur și o să ne despărțim cu acte-n regulă.
S-a ridicat și a plecat spre dormitor. Mioara auzea cum scârțâie ușile dulapului, cum foșnesc pungile. Ea a rămas în bătaia luminii de la bucătărie, cu ochii țintă la ciorba care se răcea preferata lui, cu fasole, exact cum ceruse simțind cum înăuntru începe să-i crească o gheață uriașă.
Seara a trecut ca prin ceață. Costel se plimba agitat cu bagajul prin casă, a luat laptopul, espressorul pe care l-au dăruit colegele Mioarei la serviciu, grosul de haine. Și cam atât.
Mă duc. a anunțat el la ușă, în geacă, cu figura solemnă și ușor vinovată. Să nu mă suni. Să convenim: o lună tăcere totală. Să nu stricăm experimentul.
Și dacă crapă țeava? a întrebat ea, absurd.
Suni la instalator, ești femeie în toată firea. Cheile prin care intru le păstrez, cine știe, poate trebuie să revin să-mi iau ceva urgent. Gata. Să nu te plictisești!
Ușa a troznit. Închizătorul a făcut clic. Mioara a rămas singură în apartamentul care, dintr-odată, părea uriaș și amenințător de gol.
Trei zile a zăcut. S-a ridicat doar după apă sau la baie. Părea că viața s-a terminat. Întorcea pe toate fețele ultimele luni și căuta greșeala: o fi bombănit prea des de șosetele aruncate? S-o fi rotunjit la șolduri? O fi plicitisit-o cu ceva rutina asta?
În a patra zi a descins soră-sa, Rodica. A intrat ca vântul, cu două plase de la market și o sticlă de vin. Când a văzut-o pe Mioara plânsă, în halat, cu părul val-vârtej a dat doar din cap.
Asa nu merge! La duș! Eu tai brânza.
După o oră, la bucătărie, cu un pahar de vin în mână, Mioara i-a povestit conversația cu Costel. Rodica asculta cu ochii mijiți.
Test de sentimente, zici? I s-a făcut sufocant? Fată, tu ești șefa la contabilitate! Tu socotești cifrele ca nimeni. Și-acum nu vezi suma corectă? Are pe cineva.
Ma lași! Cine l-ar vrea pe Costel? Are 52 de ani, face tratament pentru coloană, bea ceaiuri pentru stomac…
Dragă, să nu crezi că-ndrăgostitul se oprește de la gastrită! Când te lovește criza la vârsta mijlocie, garsoniera și să nu suni o lună e manualul clasic de amantlâc. Vrea să testeze terenul cu domnișoara, dar ține legătura la cald cu baza. Dacă e dezastru, vine înapoi cu flori și promisiuni că te iubește de nu mai poate. Dacă nu… divorț.
Cuvintele Rodicăi au căzut ca niște bolovani în gândurile Mioarei. A încercat să-l apere pe Costel, să spună că nu ar face una ca asta, dar știa: sora are dreptate. Parola de la telefon schimbată de curând. Târziile întârzieri la birou. Cămașa nouă, cumpărată singur, el care detesta shoppingul.
Și eu, ce mă fac? a întrebat Mioara, simțind că i se-aprinde și un dram de furie printre lacrimi.
Trăiești! a plesnit Rodica masa. Și trăiești bine. Du-te la coafor. Ia-ți ceva frumos. Și, cel mai important nu-l aștepta ca pe lumina de la capătul tunelului. A cui e casa?
E moștenire de la părinți. El e trecut la adresa mă-sii, n-am mai schimbat actele, ne-am luat cu altele…
Perfect. Deci legea e de partea ta. Ascultă-mă: nu plânge și nu sta ca la priveghi! El crede că tu-l aștepți cu batistele ude de dor. Șochează-l!
După ce a plecat Rodica, Mioara n-a putut dormi. S-a plimbat printre camere cu luminile aprinse. În baie i-a sărit în ochi tubul de spumă de ras al lui Costel. L-a smucit și l-a aruncat cu sete la coș. Sunetul mut a fost primul pas al unei revoluții.
Zilele următoare au fost ciudate. S-a forțat să iasă la serviciu. Colegii au observat că-i picase fața, dar au pus totul pe seama asteniei de primăvară. Fără Costel, casa era mai curată. Nimeni nu lăsa firimituri, nimeni nu-și azvârlea blugii pe fotoliu. Frigiderul ținea mai mult cu provizii și nici nu trebuia să gătească zilnic îi ajungea o salată rapidă într-o seară liniștită. Nu mai țipa nimeni, nu se mai schimba postul când vedea serialul ei. A regăsit andrelele uitate și, încet, a început să-și împletească un fular sub serialul favorit. Tăcerea, la început apăsătoare, a devenit vindecătoare.
Totuși, un gând îi tot dădea târcoale. Dacă Rodica s-a înșelat? Dacă el e chiar singur, cuprins de dor? S-a lămurit într-o vineri seară. Venind de la serviciu, a intrat la mall după fire colorate. Pe scara rulantă, i-a văzut Costel, în fața unei vitrine de bijuterii, alături de o tânără de vreo treizeci de ani, cu un palton portocaliu. Costel îi zâmbea cu aceeași față cu care-i făcea Mioarei curte, cu decenii în urmă. Vorbea, îi arăta un colier, iar ea râdea dând capul pe spate. Erau fericiți și foarte lipsiți de griji.
Mioara s-a pitit în spatele unui bărbat solid. Inima îi bătea cu putere, se auzea sus, la tâmple. Și-a văzut bărbatul, acel sufocat de rutină, cuprinzând de mijloc pe cealaltă și ieșind cu ea ca un cuplu proaspăt.
Atunci, în Mioara a murit ceva definitiv. Dar tot atunci s-a născut altceva rece, tare, calm.
N-a bătut scandal. N-a urmărit pe nimeni. S-a întors acasă, și-a scos actele: contractul de propietate, donația mamei, buletinul, toate pe numele ei. Costel nu era trecut niciunde cu reședința. Îi spusese mereu: Ce, să pierdem vremea cu acte? Sunt la mama și gata…
A găsit pe net un număr de specialist în schimbat yale.
Bună ziua, aș vrea să schimb urgent yala la ușă. Da, am toate actele. Într-o oră? Perfect.
A venit un nene îndesat cu salopetă albastră. Nu a pus întrebări, doar s-a uitat la ce să pună.
Să fie cel mai bun, nene. Să nu poată deschide nimeni, nici cu cheie veche.
Am înțeles, doamnă. Vă pun Maco, de-ăla nu se-apropie nici hoțu’. D-apoi bărbatu’ cu dublura…
Zgomotul bormașinii i s-a părut muzică. Pilitura a căzut pe preș, cilindrul vechi a făcut poc! pe podea. Ca un obicei depășit, ca un reflex care nu-și mai are locul.
Când a plecat meseriașul, i-a lăsat un pumn de chei noi și lucioase. Le-a încuiat pe toate. Unu, doi, trei, patru. Patru ziduri ale cetății ei.
A strâns de prin casă tot ce avea de-a face cu Costel: bocancii de iarnă, șapca, undițele de pe balcon, scule, tot. Le-a pus în saci de menaj, mari și negri. Cinci la număr, stivuiți la intrare.
A mai trecut o săptămână. Costel nicio veste. Se pare că experimentul testat sentimente cu tânăra s-a lungit. Mioara s-a calmat. A dat divorț pe e-guvernare. Totul a mers rapid, ce bine!
Sâmbătă dimineața s-a zguduit soneria. Insistent, nervos. Mioara a privit pe vizor. Costel, ușor mototolit, cu un buchet de garoafe și o plasă de mălai. Arăta ca un împărat… de cireadă pierdută. Nu a deschis. S-a rezemat de ușă și a așteptat.
A încercat cheia nimic. Încă o dată, inutil. A ridicat tonul:
Mioara! Ce-i cu yala? Deschide, că știu că ești acolo! Ți-am adus flori, așa am zis!
Ea tăcea. El, tot insistând:
Hai, nu mai fă glume! M-am întors! Cu flori! N-am rezistat până la lună, m-ai lipsit!
Mioara a tras aer și i-a spus tare, clar prin ușă:
Bagajele tale sunt în sacii negri, la ușă. Ia-le și drum bun.
A fost o tăcere ciudată, apoi foșnăit detectase geamantanele.
Ești nebună? Ce saci? Dă-mi drumul, sunt bărbatul casei!
E casa mea, Costele. Nici n-ai domiciliul aici. Nu pretindeai că vrei să stai separat? Acum s-o ții tot pe separat. Definitiv.
Să mă ia naiba! Ai schimbat yala? Cum ți-ai permis? Chem poliția, pompierii, să-ți dărâme ușa!
Cheamă-i, să vadă toți vecinii și să le explici cum ai plecat să-ți cauți sentimentele cu amanta. O să râdă și portarul.
Ce amantă? Ai luat-o razna! Am stat singur!
Te-am văzut la mall, la bijuterii, palton portocaliu. Gata cu minciunile. Experiment încheiat, nota sub doi.
Au urmat niște înjurături, un șut în ușă. S-a auzit cum aruncă buchetul pe jos. A dat târcoale, mormăia la saci, încercând să care totul de-odată.
Nesimțită! a hârâit la final. Vai și-amar de tine, babă nebună! Cine te mai ia la 45 de ani?! Eu am vrut să încerc, fraiero, am avut milă, dar tu…! Las’ că îți iau jumate din avere! Casa de la țară, Loganul!
O să împărțim la tribunal, cum e legea, i-a răspuns calm. Casa asta, însă, nu-i a ta. Pleacă. Sau sun la poliție că încearcă să intre un bărbat străin.
A mai protestat nițel, a bătut la uşă, a boscorodit și-a tras sacii spre lift. S-a făcut liniște.
S-a lăsat Mioara în jos, pe podea. Picioarele îi tremurau. Lacrimile curgeau una după alta, dar nu mai era durere doar descărcarea de tensiune.
Zece minute a stat așa. Apoi s-a spălat pe față și s-a uitat în oglindă. O femeie cu ochi obosiți, dar cu capul sus, îi zâmbea ironic.
Telefonul a semnalat un mesaj de la Rodica: Ei, l-ai lăsat pe Don Juan la ușă? Tocmai i-am văzut mașina plecând.
Mioara a răspuns: A plecat cu tot cu bagaje. Yala e perfectă!
Jos pălăria! i-a venit răspunsul. Diseară aduc tort, să sărbătorim!
Mioara a pus apa la fiert. Pe preș, în vizor, erau garoafe mototolite. Parcă nici după douăzeci de ani nu știa ce flori îi plac ea iubea lalelele, nu garoafele.
După o lună hotărârea de divorț. Totul simplu, copiii majori, casa de la țară vândută, banii împărțiți, Loganul i-a rămas lui, dar a plătit diferența. Mioara a investit imediat într-o vacanță.
Fiindcă tânăra muză l-a părăsit rapid pe Costel, de cum a aflat că nu mai are apartamentul cald și viitor sigur, nici garsoniera nu i-a plătit-o, așa că s-a întors, rușinat, la mama, în vechea garsonieră de la marginea Chișinăului.
Mioara a aflat, din întâmplare, de la cunoscuți. N-a mai interesat-o. Tocmai venise din concediu, arsese la soare, avea o rochie nouă și pentru prima dată acceptase cu veselie un flirt inofensiv cu un neamț bălan ceva lejer, dar i-a amintit că e femeie, și încă atrăgătoare!
Într-o seară, când se întorcea de la birou, l-a văzut la scară.
Mioara?
Era Costel, slăbit, în geaca veche, cu părul vâlvoi și privirea rătăcită.
Bună, i-a răspuns din mers.
Putem vorbi? Am greșit. M-a luat valul. Mama mă bate la cap, viața-i praf. Mi-e dor de casă, de ciorba ta. Nu putem încerca iar? Doar douăzeci de ani… să-i aruncăm la gunoi?
Mioara s-a uitat lung la el. Nimic. Nici drag, nici ură. Doar indiferență. Ca față de un necunoscut întrebat la statuie dacă are mărunțiș.
Douăzeci de ani nu-i arunc la gunoi, a zis, dar trecutul e trecut. Am viață nouă, Costele. Și nu mai e loc de greșeli. Nici de tine.
Dar eu m-am schimbat! Acum știu ce vreau!
Și eu m-am schimbat, a zâmbit ea. Acum știu că nu-mi lipsește nimeni. Poate doar libertatea mea.
A scos cheile noi, strălucitoare, a apăsat codul la interfon, a intrat fără să privească înapoi. Ușa grea s-a închis, băgându-l pe Costel, cu toate regretele, la rubrica trecut.
În lift, se gândea deja că ar merge niște tapet nou la intrare. Un model piersică. Și un fotoliu comod pentru serialele de seară cu andrelele în poală. Viața doar începea și, iată, cheile erau doar la ea!
Dacă v-a plăcut povestea, dați like, abonați-vă și lăsați un comentariu: a procedat corect Mioara?
