Această situație este destul de tipică. M-am căsătorit la vârsta de 25 de ani. Un an mai târziu am născut o fiică. Totul era în regulă între noi. Abia după un timp, soțul meu a început să mă numească leneșă. Se presupune că am stat în concediu de maternitate, nu am făcut mare lucru, apoi am avut un salariu mic, chiar dacă am primit ceva mai puțin decât el.
Așa se spune că după căsătorie se vede doar influența soacrei asupra fiului. Ar fi trebuit să bănuiesc de la început că ceva nu e în regulă. Dar am fost orb și surd.
Soțul meu se tot referea la mama lui, care era un model pentru el. Lucra în grădină, în contabilitate, avea doi copii – știa cum să se descurce cu ei. Dar cum rămâne cu mine? Trebuia să lucrez în schimburi și cu normă întreagă.
Mă chinuiam să fiu ca soacra mea. Am ajutat-o în casă, am ajutat la solar, am făcut curățenie. Când fiica mea a început școala, i-am făcut temele cu ea. Dar grijile au devenit și mai mari. La serviciu, trebuie să faci multe, iar salariul este mic. Am făcut ore suplimentare. A trebuit să îndur. Eram în continuare dependentă de soțul meu. El mă tachina, iar eu mă făceam că nu aud. Nu voiam să fiu divorțată, să îmi lipsesc copilul de tată.
Dar toată lumea știe că, cu cât îi permiți mai mult cuiva, cu atât se urcă mai mult pe capul tău. I-am explicat soțului meu că eram obosită la serviciu și că nu puteam merge la următorul. Mi-a spus că, dacă așa stau lucrurile, va da din salariul lui atât cât dau eu și va strânge restul pentru el. Se presupune că așa este corect. Relația noastră abia dacă rezista deja, iar apoi…. A apărut o ruptură.
Mi-am dat seama că nu mai putea continua așa. Mă săturasem de cicăleala lui, de morala lui, de referințele lui constante la mama lui. Picătura care a umplut paharul a fost declarația lui că, dacă nu voiam să-mi găsesc un loc de muncă normal, se va duce la mama lui. M-am agățat de acest gând. Dar mi-au trebuit trei ani întregi ca să-l trimit înapoi la soacra lui. Mi-am găsit un alt loc de muncă. Prin intermediul unui prieten – unul bine plătit. Nu vreau să vorbesc despre ceea ce a trebuit să îndur în acea perioadă. Am divorțat! Am început să împărțim proprietatea. Am făcut schimb de apartamente. Ne-am certat.
Iar acum trăiesc în pace. Cu fiica mea – sunt calmă și fericită fără soțul meu.
Am propriul meu apartament, slujba mea preferată. Poate că nu este culmea viselor, dar îmi oferă tot ce am nevoie. Doar familia mea continuă să încerce să mă cupleze cu cineva. Unii oameni cred că sunt o divorțată nefericită. Ei cred că doar un alt bărbat îmi va oferi fericirea. Și de ce am nevoie de asta? Am avut deja un bărbat… Probabil că ar trebui să-mi pun o placă pe frunte: “Tânără, frumoasă, neinteresată de întâlniri. Sunt fericită cu fiica mea. Nu vreau să stric totul cu o altă căsătorie. Soțul meu este și el fericit acum cu mama lui.
