Am lăsat ceașca pe masă și, deodată, telefonul a sunat. Era un număr necunoscut, dar sunetul insistent avea o încăpățânare familiară ca și cum cineva visa că, dacă sun de destule ori, pot opri ploaia sau pot întoarce timpul. Pe ecran, numele ardea mut: Victor. Fostul soț, care a plecat în urmă cu cinci ani pentru o altă femeie, și acolo a făcut un copil.
Nu am răspuns din prima. Am stat la fereastră, privind curtea blocului, unde copiii alergau în cerc și râdeau cu gurile pline de soare. M-am întrebat: de ce sună iar? Ce povară bizară îmi aduce?
Telefonul a tăcut, s-a răzgândit, apoi a revenit încăpățânat ca coasa în pajiște.
Am oftat și am răspuns.
Aurelia, bună, vocea lui Victor era subțire și spășită, ca mirosul de lapte prins. Vreau să vorbim. E urgent.
Despre ce? M-am așezat pe pervaz, cu telefonul strâns la ureche, pregătită pentru o altă rugăminte. Victor a știut întotdeauna să ceară încât refuzul părea o vină grea, ca o rugăciune uitată.
Putem să ne vedem? Nu pot să-ți spun la telefon… Înțelegi?
Nu înțeleg, am răspuns plat. Spune acum, sau niciodată.
A urmat o pauză grea, ca atunci când visul se rupe-n miez de noapte. A oftat adânc, chinuit, de parcă fumul țigărilor îi crescuse aripi de plumb pe piept.
Stela are cancer. Stadiul patru. Medicii zic două luni, poate trei.
Stela femeia pentru care a plecat. Cea care i-a făcut un fiu. Un tremur sec s-a strecurat în mine, nu din milă, ci pentru că simțeam că va cere ceva. Ceva care îmi va sugruma respirația.
Îmi pare rău, am spus egal. Dar nu înțeleg de ce mă suni.
Aurelia… numai tu poți să mă ajuți. Nu mai știu la cine să apelez…
Tăcere. În zare, o cioară s-a așezat pe o ramură de plop și m-a privit pieziș, ca o umbră care știe adevărul dinaintea ta.
Te rog, vino-ntr-o zi la o cafea. Îți explic tot. E despre Mihai, fiul meu.
Fiul tău, am gândit. Nu al meu. Niciodată al meu.
Bine, am rostit scurt. Mâine. La cafeneaua de pe Eminescu, la ora trei.
Am lăsat telefonul și am rămas pe pervaz, privind în gol. Ceaiul s-a răcit, castraveții de pe tocător s-au veștejit. Pe frigider atârna o fotografie veche eu și Victor la bunici, zâmbind, ținându-ne de mână. Demult vroiam s-o dau jos, dar nu găseam niciodată momentul potrivit. Sau, poate, nu voiam să recunosc că femeia din poză a rămas doar o poveste.
A doua zi am ajuns devreme la cafea. Am cerut un ceai și am stat la geam. Victor a intrat la un timp tras la față, cu fruntea tot mai largă, cu niște ochi stinși. S-a așezat în fața mea, a făcut un semn chelneriței și m-a privit ca și cum cerea iertare fără să fi început.
Mulțumesc că ai venit, a rostit abia auzit.
Zi. Am strâns ceasca între palme să-mi încălzesc degetele. N-am mult timp.
Nu știu cu ce să încep…
Spune de ce m-ai chemat.
A oftat, și-a frecat fața cu palmele.
Stela piere. Nu mai ajută chimio, operația e prea târziu. N-are familie mama i-a murit de vreo trei ani, tatăl n-a existat. Doar Mihai rămâne. Are cinci ani.
N-am zis nimic. În mine s-a strâns ceva, dar am ținut zăvorul închis.
Vreau să te rog… S-a încurcat, privirea i s-a lipit de masă. Ai putea să ne ajuți? Cu bani. Pentru tratament, pentru cele de pe urmă. Îți voi da tot înapoi, jur, dar acum n-am nimic.
Cât? l-am întrebat.
Douăzeci de mii de euro. Poate mai mult.
Am pus ceasca pe masă. O picătură s-a prelins pe fața de masă, lăsând o pată ca o pată de suflet.
Douăzeci de mii, am repetat. De unde să-i scot, Victor?
Ai putea vinde apartamentul. Cel de pe Romană. Ai tot zis că nu-l mai folosești, că nu stai acolo…
Apartamentul de pe Romană. O garsonieră decrepită, dată de părinți când m-am măritat. L-am dăruit lui Victor cadou de ziua lui, când credeam că dragostea e leagăn ce nu se rupe. El închiria, lua chiria. Acum vrea să-l vând.
Ești serios? L-am privit drept. Vrei să vând ce ți-am dat cândva, din drag?
Aurelia, știu că pare groaznic, dar…
Nu, am spus clar. Nu, Victor. E apartamentul meu. Cadoul nu-i datorie veșnică.
S-a făcut palid.
Dar Stela moare! Mihai va rămâne singur!
Mihai are tată, m-am ridicat. Tu ești tatăl. Răspunderea e a ta, nu a mea.
Aurelia, stai…
N-am mai stat. Am ieșit în stradă cu telefonul strâns în palmă. Mâinile îmi tremurau. Am făcut bine? Sau sunt doar o egoistă înghețată?
Ajunsă acasă, am sunat-o pe Mariana. Era prietena mea din studenție, singura care nu m-a judecat la divorț și nu mi-a zis să rabd pentru familie.
Te-a rugat să vinzi apartamentul? a pufnit ea. Aurelia, ăsta n-are rușine!
Mariana, femeia moare. Și copilul e mic…
Și ce? Tu nu le ești datoare cu nimic. Absolut nimic.
Dar mi-e rău, am șoptit. Parcă aș uita ceva pe mal, să se înece…
Ai dreptul să spui nu, chiar dacă doare, a spus Mariana ferm. Ține minte, Aurelia. Nu trebuie să salvezi lumea care te-a uitat.
M-am lăsat pe canapea și am închis ochii. În gând îmi suna vocea lui Victor, fața femeii aceleia Stela, pe care am văzut-o o dată, întâmplător, pe stradă cu căruciorul. Păr blond, ochi luminoși, fericire pe chip. Ea mi-a furat bărbatul, am gândit atunci. Acum ar trebui să-mi pese și să ajut?
Nu. Nu trebuie.
Peste două zile Victor a revenit. Nu a cerut întâlnire, dar vocea era nervoasă, obosită.
Aurelia, știu că ești supărată. Dar gândește-te la Mihai. El nu are nicio vină.
Nu sunt supărată, i-am răspuns calm. Nu vreau să mă implic.
Mai am o rugăminte, s-a bâlbâit. Dacă Stela moare… ai putea deveni tutorele lui Mihai? Doar până mă pun pe picioare…
N-am priceput ce vrea.
Cum adică?
Ești femeie, ai crescut-o pe Catinca. Mihai are nevoie de mamă, eu nu mă descurc singur…
Victor, l-am tăiat. Glasul meu era rece, ca ploaia de noiembrie. Vrei să devin mama copilului pe care l-ai făcut cu amanta?
Aurelia, știu că sună…
Nu, am zis. Nu, nu și nu. Uită că exist. Eu nu fac parte din noua ta viață.
Am pus receptorul și m-am așezat pe podea, cu spatele la perete. Inima bătea prea tare, capul era o cutie de zgomote.
Cum a îndrăznit?
Seara, a venit Catinca. Fata mea. Douăzeci și opt de ani, frumoasă, isteață, cu o viață întreagă în față. Lucra la agenție de publicitate, stătea cu chirie aproape de centru. Ne vedeam rar, dar mereu sincer.
Mamă, tata m-a sunat, a spus intrând. Mi-a povestit despre Stela și Mihai.
Am dat din cap și-am pus ceainicul la fiert.
Și ce ți-a spus?
Că ai refuzat să ajuți. Că ești… rece.
M-am întors. Catinca stătea în hol, cu brațele încrucișate, cu ochii largi.
Rece? am repetat. Ce cuvânt ciudat.
Mamă, cum poți? E un copil. Nu are nicio vină.
Ai dreptate, am turnat apă în căni și le-am lăsat pe masă. Nu are. Dar nu e răspunderea mea.
Dar puteai să ajuți… Puțin, măcar!
Catinca, nu vând apartamentul. Și nu devin mamă pentru copilul altcuiva. Asta e povestea tatălui tău, nu a mea.
Ești egoistă, a spus încet, cu dezamăgire.
M-a durut, dar nu m-am justificat.
Poate, am zis. Dar e dreptul meu.
Catinca a plecat după o jumătate de oră, fără să termine ceaiul. În apartament a rămas o liniște de biserică părăsită.
Următoarele zile au fost un coșmar. Victor suna, scria mesaje când milos, când amenințător. Zicea că mă va da în judecată, că îi va spune Catincăi adevărul, că sunt de piatră.
Nu i-am răspuns. Doar citeam și ștergeam.
Seara, la ușă, a venit însuși personajul fantomă: Stela. Palidă, mică, cu un batic pe cap. M-a privit de parcă visa lacrimi.
Pot intra? a șoptit.
Am lăsat-o și am stat împreună la bucătărie. Mult timp nu a spus nimic, doar privea în cana cu apă.
Nu vă rog să-l iubiți pe Mihai, a zis până la urmă. Doar să îi dați o șansă. E mic. Are nevoie de cineva să-i fie aproape când nu voi mai fi.
Dar tatăl lui? am întrebat.
Victor nu poate. E slab. Știți prea bine.
Știam. Victor a fost mereu frumos, șarmant, dar slab. Doar să ceară a știut.
Nu pot, am zis. Îmi pare rău.
Stela a dat din cap, s-a ridicat și la ieșire s-a întors.
Sunteți o femeie puternică, a spus. Întotdeauna am invidiat forța dumneavoastră. Victor povestea… Dar acum văd că forța asta vine dintr-un frig interior.
Ușa s-a închis cu încetineală. Am rămas țintuită în coridor.
Din frigul interior.
Noaptea n-am dormit. Am stat pe canapea, privind tavanul ca pe o fereastră spre altă lume. M-am gândit la Mihai, Victor, Stela. Dacă sunt, cumva, doar o umbră care s-a transformat în gheață în loc de flacără.
Cândva eram alta bună, gata să ierte, să se sacrifice. Dar Victor m-a trădat. A plecat. Și am priceput că jertfa nu-i niciodată prețuită de cel care nu știe să-ți îngrijească sufletul.
Dar am eu dreptate?
M-am ridicat și m-am apropiat de geam. Afară era noapte, felinarele aprinse. Câinii visuseră prin curte, lătrând la umbre.
Am dreptul să spun nu, mi-am repetat cuvintele Marianei. Chiar dacă doare. Chiar dacă toți mă judecă.
Nu sunt datoare cu nimic. Nu vreau să fiu eroul visului altuia.
Dimineața am sunat la Victor.
Ne vedem azi. La aceeași cafenea.
A venit cu speranță în ochi. S-a așezat, și-a împreunat mâinile pe masă.
Aurelia, știam că…
Nu spune nimic, l-am întrerupt. Ascultă! Nu vând apartamentul. Cadoul a fost liber, nu obligație. Și nu devin mama copilului tău. Nu e povestea mea și nu e rana mea.
Dar…
Ai ales, am continuat. Ai creat această viață. Ai plecat, ai făcut un copil. Asumă-ți. Eu nu trebuie să-ți repar hotărârile.
Victor s-a stins la față.
Vrei ca Mihai să sufere?
Vreau să nu-l folosești ca pe o piesă de șantaj, am zis. Ai rude, prieteni, vecini, biserică. Caută ajutor acolo. Nu la mine.
Ești crudă, a șoptit.
M-am ridicat, mi-am luat geanta.
Poate, am zis. Dar e viața mea. Nu te mai las să o agiți cu visele tale.
Am ieșit. Mergeam ușor, cu spatele drept. N-am privit înapoi.
Două săptămâni n-a mai sunat. Nici Catinca. Mariana a rămas lângă mine, povestind la ceai despre orice, numai nu despre Mihai sau Stela.
M-am întors la viața mea. Mergeam la serviciu, găteam, citeam. Seri de vară la geam, privind copiii din curte.
Uneori mă gândeam totuși la Mihai. Cum arată? Pe cine seamănă? Dar gândurile aterizau și decolau ca berzele. Nu mă mai agățam de ele.
Într-o dimineață, am primit mesaj de la Catinca: Mamă, iartă-mă. Am înțeles. Ai dreptate.
Am zâmbit și am răspuns: Mulțumesc. Te iubesc.
M-am așezat la geam, cu ceaiul cald. Priveam apartamentul meu mic, cumințit, plin de lumină. Era fortăreața mea. Locul meu.
N-am fost erou. Nu am salvat copilul. Nici n-am jertfit ce nu mai aveam.
Dar m-am salvat pe mine. Și și asta e o victorie.
Victoria mea.
Fără fanfară ori aplauze. Dar adevărată.
Am sorbit ceaiul și am deschis o carte. Soarele vesela strada, iar lumea și-a continuat visul.
Iar eu, pentru prima dată, am încetat să mă simt vinovată pentru că am ales să fiu bine cu mine.
