Soțul meu, Gheorghe, de 45 de ani, a uitat de ziua mea de naștere pe 27 februarie și, în aceeași zi, a plecat cu prietenii la pescuit. Când s-a întors, l-a așteptat un cadou pe care, sunt sigură, nu-l va uita niciodată.
Ani de zile, Gheorghe a avut talentul tulburător de a reține cu precizie când să schimbe uleiul la mașină, când e următoarea partidă de pescuit și în ce zile mușcă peștele cel mai bine. Dar datele importante pentru familia noastră păreau să dispară pur și simplu din mintea lui, ca o ceață care nu se risipește niciodată.
De obicei, mai salvez eu situația: îi las bilețele pe frigider, îi amintesc discret, uneori chiar îi spun direct în față. Dar pentru cei 45 de ani ai mei, am vrut altceva. Fără aluzii, fără rugăminți. Am crezut naiv că douăzeci și cinci de ani de căsnicie ar trebui să însemne ceva…
Vineri dimineața, Gheorghe se agita prin apartament, împachetându-și lansetele și rucsacul.
Marioara, ai văzut termosul meu? Băieții mă așteaptă deja în fața blocului! Plecăm pe Prut, acum e cel mai bun pescuit. Mă întorc duminică, nici să mă suni nu prea ai cum, nu e semnal.
A venit, m-a pupat rapid pe obraz, aproape în fugă.
Nu te plictisi. Dacă vrei, cumpără-ți ceva bun.
A închis ușa în urma lui. M-am uitat la calendar, unde ziua de 27 februarie era încercuită cu roșu. Ziua mea. Nu numai că a uitat și-a planificat ieșirea exact atunci.
La început am simțit o durere ciudată, ca o gheară rece. Apoi, gândurile mi s-au ordonat și o idee mi-a încolțit în minte: să-i arăt cum se simte să fii pusă pe ultimul plan. Am început să pun la cale un scenariu pe care nu-l va putea uita prea ușor.
Gheorghe avea o ascunzătoare: banii strânși cu greu, separat, pentru un motor nou la barcă. Punea lunar deoparte și îi ținea în seiful din birou, la caredatorită memoriei perfecteștia doar el, în teorie, codul. Numai că într-o seară, îmi spusese și mie, din greșeală.
Era o sumă mare. Aproape treizeci de mii de lei. Am deschis seiful și am luat hotărârea.
Pentru prima oară în viață, mi-am permis să trăiesc un weekend doar pentru mine. Am chemat catering, am invitat toate prietenele la petrecere, am împodobit tot apartamentul cu flori. Râsete, șampanie, muzică. A doua zi, cină la restaurant, acolo sus, cu priveliște spre orașul Chișinău. Apoi, la spa, masaj, relaxare totală.
În final, mi-am făcut și o bucurie: mi-am cumpărat broșa aceea cu smeraldi, la care visam demult, dar am tot amânat pentru planurile comune.
Duminică seara, când Gheorghe a intrat pe ușă, era toată fericirea într-un singur om cu găleata plină de pește.
Gata, primește captura! Ce relaxare, ți-ai fi dorit să fii cu noi!
A pășit în sufragerie și a încremenit. Pe masă, sticle de șampanie goale; peste tot flori, plase și cutii de la cele mai scumpe magazine.
Ce s-a întâmplat aici? Am avut musafiri?
Am avut, am răspuns calm. Eu am avut ziua de naștere. Am făcut patruzeci și cinci de ani. Ți-ai amintit?
A rămas pe loc, cu ochii mari şi respiraţia tăiată, apoi a pufnit:
Marioara… chiar am uitat. M-au prins cu pescuitul… Tu înțelegi că…
Da, înțeleg, l-am întrerupt eu liniștită. Așa că nu m-am supărat. Mi-am organizat singură tot. Ba chiar mi-am făcut și cadoul singură.
Privirea lui s-a dus spre birou. Ușa seifului era întredeschisă. S-a făcut alb la față şi a sărit într-acolo. S-a întors cu ochii goi.
Banii? Unde sunt banii? Nu mai e nimic acolo. Unde sunt strânșii mei?
Sunt aici, i-am arătat cu mâna spre camera împodobită.
Ai cheltuit tot? Marioara, ăsta era pentru motor! Doi ani am pus leu cu leu!
Și eu am răbdat douăzeci și cinci de ani, am rostit rar dar ferm. Ai uitat că azi sunt 45. Am vrut să te asigur că n-o să mai uiți niciodată.
S-a așezat pe canapea, privind ba găleata cu pește, ba seiful gol, ba pe mine. N-avea ce să-mi reproșeze, toți banii erau ai amândurora.
A curățat peștele în liniște.
Au trecut șase luni. Gheorghe strânge din nou bani pentru motor. Numai că acum și-a pus alarme în telefon cu o lună, o săptămână și o zi înainte de toate datele importante. Sunt lecții scumpe; dar unele nu se uită niciodată.
