Jurnal, 27 februarie
Îmi vine să râd amar când mă gândesc cât de ironic e faptul că, la 45 de ani, soțul meu, Călin, reușește să țină minte fără greș tot ce ține de mașină când trebuie să schimbe uleiul, când se adună băieții la pescuit, când mușcă cel mai bine peștele, dar propriii noștri ani importanți de familie par să-i dispară din minte ca prin farmec. De regulă, ba îi las bilețele, ba îi dau de înțeles că urmează ceva important, ba îl întreb direct, însă anul ăsta n-am vrut niciun semnal. 25 de ani de căsnicie credeam că m-a învățat viața măcar o urmă de așteptări. Am vrut, pentru prima oară, să văd dacă are memoria inimii, nu doar a calendarelor bărbătești.
Vineri dimineață, l-am privit pe Călin alergând prin casă, împachetând lansete și îndesând tot felul de lucruri în rucsac.
Doina, n-ai văzut termosul meu? Mă grăbesc, băieții mă așteaptă, mergem pe Prut, cică azi e ziua cea mare. Vin duminică seara, să nu te superi dacă nu răspund, semnal slab pe baltă, mi-a spus cu un sărut absent pe obraz.
Să nu te plictisești, îți iau ceva bun la întoarcere, a mormăit el și a ieșit, trântind ușa.
M-am apropiat de calendarul mare, cu file groase, agățat pe perete. Data era încercuită cu roșu. Ziua mea. Jubileul. Nu doar că a uitat. A ales taman ziua asta pentru încă o escapadă.
La început m-a durut, apoi s-a lăsat un fel de răceală calmă în mine. În minte mi-a venit ideea perfectă un mod să-i arăt cât valorez eu, pentru omul la care prietenii și pescuitul par mai presus de orice. A luat naștere în orele lungi de liniște planul meu. N-a fost greu să-i găsesc comoara ascunsă cu grijă în seiful lui, în birou. Bani puși deoparte pentru un motor nou la barcă, de vreo doi ani tot strângea la leu. Codul îl știam, n-am uitat niciodată, că, de, memoria lui perfectă dă și rateuri.
Era o sumă mare, aproape 30.000 de lei. M-am uitat lung la bancnote, am respirat adânc și am deschis telefonul.
Am făcut din weekendul acela ceva ce n-am avut curajul s-o fac niciodată pentru mine. Am comandat mâncare de la cel mai bun restaurant, am invitat toate prietenele, am umplut casa cu flori, baloane și cântec. Sâmbătă, cină la un local elegant, cu vedere către orașul luminat, apoi la un spa cu masaje și răsfăț. Duminică, am trecut pe la bijutier, mi-am cumpărat, fără să clipesc, broșa aceea de argint la care visam de luni de zile, dar pe care tot amânam s-o iau, de dragul planurilor noastre comune.
Seara, Călin s-a întors bine dispus, cu o găleată de pește și miros de baltă.
Hai, Doina, pregătește-te să vezi captura! Așa relaxat n-am mai fost de mult!
Dar, intrând în sufragerie, a rămas înlemnit. Pe masă, sticle goale, pungi de la branduri scumpe, coșuri cu flori peste tot.
Ce s-a întâmplat aici? Am avut musafiri?
Am avut, i-am răspuns liniștită. A fost ziua mea, Căline. 45 de ani. Ții minte?
Am văzut cum se-nălbește la față.
Of, Doina, să mă ierți… Chiar am uitat, m-am luat cu toate Știi cum e.
Știu, i-am tăiat-o eu. De data asta am făcut totul singură. Inclusiv cadoul.
Privirea i-a sărit imediat pe ușa biroului. Seiful era întredeschis. L-am văzut cum s-a dus glonț și apoi s-a întors pierdut.
Unde-s banii? Nu mai e niciun leu! Unde-i agoniseala mea?
Uită-te-n jur, i-am răspuns cu voce joasă. I-am investit în mine. Ți-am arătat ce-nseamnă să nu uiți o dată importantă.
A rămas pe marginea canapelei, uitându-se pierdut ba la peștii din găleată, ba la seiful gol, ba la mine.
N-a zis nimic. A curățat peștele în liniște.
Au trecut șase luni. Se chinuie iar să strângă bani de motor, dar acum are telefonul plin cu alarme cu o lună înainte, cu o săptămână și cu o zi înainte de fiecare zi cu însemnătate pentru noi. Unele lecții ne costă scump, dar, cred eu, ăsta i-a rămas întipărit pe veci.
