Luciane, ni s-a terminat uleiul și detergentul de rufe e pe terminate, ne ajunge doar pentru încă o spălare, spuse Dorina, stând în prag, ștergându-și mâinile umede de șorț. Trebuie să trecem pe la magazin, lista e cam lungă.
Lucian, absorbit de un meci tensionat de fotbal care rula la televizor, doar ridică enervat din umăr.
Doru, știi cum stă treaba, răspunse el fără să se întoarcă. La fabrică iar sunt întârzieri. Șeful mi-a spus că primele pe luna asta să uit. Ți-am dat acu două zile ultimii două sute de lei. Vezi tu cum îi drămuiești.
Dorina oftă apăsat. De jumătate de an, vezi tu cum îi drămuiești devenise refrenul casei; ca și cum bugetul s-ar fi întins la infinit. Se întoarse în tăcere în bucătărie, deschise frigiderul și privi cu jale la o borcănea de castraveți murați și la o cratiță cu resturi de supă de ieri. Supă a la spate de pui, căci carne adevărată nu mai cumpăraseră de vreo trei săptămâni.
Lucia era asistentă-șefă la policlinica orășenească. Salariul îi era mic, dar stabil. Cândva, când Lucian aducea bani buni acasă, trăiau decent: o dată pe an mergeau la mare, își mai înnoiau hainele, iar frigiderul era mereu plin. Dar apoi, după spusele bărbatului, a venit criza de la uzină. Salariu redus, primele tăiate. Acum, Lucian dădea acasă mărunțiș cât să plătească facturile și să aibă el de benzină. Restul, tot pe umerii Dorinei. Ea prindea și ture suplimentare, lucra și sâmbăta, doar ca să poată plăti totul. Lucian însă venea istovit, se tolănea pe canapea și se plângea de nedreptatea lumii, cerând totuși cina în trei feluri.
Vezi tu cum îi drămuiești șopti Dorina privind la vechea cutie de ulei. Oare cât mai pot drămui, că simt că se rupe.
A doua zi, se opri ca de obicei la magazin după serviciu. Zăbovi mult la raionul de carne, privi cu jind ceafa de porc, dar până la urmă luă o caserolă cu pipote de pui. Ieftin și bun. Dacă le gătești cu smântână, ies acceptabile. La casă scoase ultimii bănuți din portofel. Mai erau trei zile până la avans și portofelul rămăsese gol.
Seara, cât pipotele fierbeau pe aragaz, Dorina se apucă să șteargă praful din hol. Lucian doarmea răpus de masa îmbelșugată și de vreo două doze de bere, pe care zicea că le luase din mărunțișul strâns.
Ridicând geaca soțului să o așeze, simți ceva în buzunarul interior. Știa că nu e frumos să umbli prin buzunare, dar îi rămăsese obiceiul să verifice hainele înainte de spălat. Găsi un bilețel împăturit.
Era un bon, dar nu de la magazin. Bon de la bancomat, scos chiar în seara aia, la ora 18:45. Dorina desfăcu hârtia și simți că se prăbușește.
Sold disponibil: 14.700 lei.
Clipi, crezând că a citit greșit. Nu, cifrele erau clare. Mai sus, Încasare salariu: 3.400 lei.
Trei mii patru sute. Iar acasă adusese două sute. Și spusese că atât a primit.
Dorina se lăsă pe taburetul din hol, amețită. Își aminti cum cu o lună în urmă mergea prin ploaie cu ghete vechi, găurite, căci Lucian îi spusese dorule, rabdă, bani nu-s deloc. Cum își amânase dentistul, înghițind pastile pentru durerea de dinți. Cum trăiau cu ciorbe de spate și pipote.
Un nod amar îi crescu în piept, arzător și gros. Nu era doar supărare, era o trădare. Cât ea făcea economii la hârtie igienică și ceai, Lucian punea deoparte mii de lei. Pentru ce? Pentru mașină? Pentru altcineva? Sau doar din zgârcenie, cu credința că nevasta trebuie să țină singură casa?
Puse bonul înapoi, atent, în buzunar. Avu impulsul să intre peste el, să-l trezească și să-i arunce hârtia în față. Să se lase cu scandal, strigăte, veselă spartă. Dar se opri. Un scandal nu rezolva nimic. S-ar fi scuzat, ar fi mințit, ar fi zis că strângea pentru o surpriză sau că bonul e greșit.
Nu, trebuia altfel.
Dorina se întoarse la bucătărie și stinse aragazul. Pipotele erau gata, dar îi pierise complet pofta. Le puse într-un recipient, pe care îl ascunse în geantă, nu în frigiderul din casă.
Dacă bani nu-s, bani nu-s, gândi cu o satisfacție amară.
Dimineața plecă la serviciu mai devreme, nici nu-i făcu micul dejun lui Lucian. Lăsă pe masă o farfurie goală și un bilet: Scuză, s-au terminat produsele, bani nu-s. Bea apă.
La policlinică, lucra ca teleghidată, dar în sufletul ei planul prindea rădăcini. La pauză, pentru prima dată după multă vreme, își luă nu doar o salată, ci o porție întreagă de gulaș cu piure și compot cu chiflă. Mâncă pe săturate, cu plăcere.
Seara, ajunse acasă cu mâinile goale, spatele drept.
Lucian o întâmpină morocănos.
Doru, ai venit târziu. Mi-e foame de lup. În frigider bate vântul, nici ouă nu-s. N-ai mers la magazin?
Dorina își scoase paltonul, își lăsă încălțămintea și intră în cameră liniștită.
Nu, Luci, n-am fost.
Cum adică n-ai fost? veni el după ea. Și ce mâncăm?
Nimic, răspunse Dorina calm și luă o carte. Ți-am zis alaltăieri bani nu-s. Avansul intra abia poi mâine. Azi am băut ceai gol la lucru, deci și eu rabd. Răbdă și tu. E criză, nu?
Lucian rămase cu gura căscată.
Glumești? Dar ciorbă? Felul doi? Mereu te-ai descurcat!
Nu mai am nicio idee. Din aer nu pot face chiftele. Eu am dat ultimii lei pe facturi și abonament. Gata, buget gol!
El stătu pe mijlocul camerei, descumpănit. Credea că Dorina va scoate o minune, va împrumuta de la o prietenă, sau va găsi zestrea secretă a oricărei neveste.
Fain… și ce fac, mor de foame?
Bea apă sau dormi. În somn nu ți-e așa foame, vezi?
Lucian trânti ușa, se duse la bucătărie și Dorina îl auzi scotocind prin dulapuri. Găsise niște paste uscate, căci în curând se simți miros de fiert, doar apă și făină. Dorina zâmbi amar: paste goale pentru milionarul cu paisprezece mii pe card.
A doua zi, la fel. Dorina mâncă binișor la muncă, își cumpără o cafea și o prăjitură și le savură în parc. Ajunse acasă liniștită, cu calm.
Lucian o întâmpină deja nervos.
Nu mai e de râs, Dorina! Iar paste goale! Îți bați joc? Ești gospodină sau ce?
Sunt nevastă, Lucian, nu zână din basme. Nu mă trimit la cumpărături fără bani. Dă-mi bani și gătesc. Altfel, nimic.
Ți-am spus că nu am! țipă el, dar privirea îi joacă. Întârzie!
Nici eu nu am! Deci ținem post. Face bine la sănătate.
Seara, Lucian ieși nervos, se întoarse după o oră mirosind a shaorma; banii de shaorma i-au apărut brusc. Nu aduse nimic acasă.
Așa trecu o săptămână. Casa deveni rece, tensionată. Dorina nu mai gătea, nu mai spăla vasele lui, nu-i mai spăla rufele.
Nu e detergent, răspundea la plângeri. S-a terminat. Pentru unul nou nu avem de unde.
Lucian se enerva, ridica tonul, încerca să o înduioșeze, să-i trezească mila.
Ai devenit de piatră! zbieră într-o vineri. Muncesc, sunt obosit, vin acasă și parcă e cocină! Nici mâncare, nici cămăși curate! La ce-mi mai trebuie mie așa nevastă?
Dar eu cu ce mă aleg de la tine? îl privi Dorina drept în ochi. Care nu poți aduce în casă nici pâine și nici un pachet de detergent? Muncesc și eu, Lucian, nu mai puțin. Doar că la noi, mâncarea și casa încape tot pe mine. De ce?
Pentru că ești femeie! E datoria ta!
Datoria mea e să iubesc și să am grijă de cine are grijă la rândul lui de mine. Jocul pe o singură parte pentru mine s-a încheiat.
Sâmbăta, Dorina se trezi de miros de omletă și cârnați. În bucătărie, Lucian mânca omletă cu roșii, cu salam doctor și cafea. Pe masă era cașcaval scump, cârnați și un carton de ouă mari. A găsit ceva mărunțiș în geacă, își spuse Dorina ironic.
Poți să mănânci, zise el. Am scormonit prin buzunare și am ieșit la magazin.
Dorina se așeză în fața lui. Privindu-l cum mănâncă alene, tăcu.
Hai să nu mai prostim, Doru. Am împrumutat cinci sute de la Marcel. Ia, du-te la cumpărături, fă supă, că nu rezist așa.
Puse bancnota de cinci sute pe masă. Dorina o răsuci între degete.
De la Marcel, zici… Dar cu ce-i dai înapoi? Nu ești plătit.
O să-i dau eu! bombăni el. Care-i treaba? Mergi la magazin!
Dorina privi banii, apoi spre el.
Bine, mă duc, dar doar pentru ce am nevoie eu. Tu hrănește-te la Marcel, dacă tot e așa darnic.
Ce vorbești? sări Lucian ridicând scaunul. Ți-am dat bani! Sunt pentru familie!
Pentru familie? glasul Dorinei tresălta ca o coardă ascuțită. Dar când ai primit trei mii patru sute luna asta, ai cărui bani erau? Pentru cine-s cei paisprezece mii de pe card? Pentru fondul de urgență al soților crizați?
Lucian rămase stană. Fața i se albi, apoi se înroși cu pete. Deschise gura să răspundă, se opri.
De unde știi… Mi-ai umblat în buzunare?
Nu schimba subiectul. Am găsit bonul când făceam ordine la hainele tale. Cel mai tare nu mă doare că ascunzi bani. Ci că mă privești cum împart fiecare leu, cum rabd, cum port ghete sparte, iar tu mănânci supa mea, pe banii mei! Ți-e rușine deloc?
Strângeam pentru mașină! urlă Lucian și trânti cu pumnul în masă. Rabla nu mai ține mult! Voia să-ți fac surpriză! Tu tot ce-ți trebuie sunt bani!
Surpriză? râse Dorina, amar. Surpriză era să cumperi mașina fără să mă lași flămândă. Să decidem împreună dacă strângem. Ce-ai făcut tu e ticăloșie. Ai trăit pe spatele meu, păstrând salariul neatins. Ai parazitat pe munca mea.
Ce știi tu? Sunt bărbat, trebuie să am mașină bună, să nu râdă lumea! Ce mare lucru, ai ținut săptămână-două regim!
Nu am murit, spuse Dorina încet. Dar ceva din mine, da. Respectul față de tine, încrederea, au murit.
Puse bancnota înapoi pe masă.
Ia-ți banii. Și fă-ți bagajul.
Cum adică?
Unde vrei: viitor luminos, la mama sau la chirie. Nu-mi mai pasă. Nu mai pot locui cu cineva care mă vede servitoare și proastă.
Mă alungi? Pentru bani? privirea lui se umplu de spaimă. Pentru el, era altceva: făcuse un șiretlic, dar pentru casă!
Nu pentru bani, Lucian. Pentru atitudine. Adună-ți lucrurile.
Lucian nu plecă de-ndată. Urmară ceasuri de scandal: țipete, acuzații, promisiuni că-i cumpără blană, iarăși țipete. Dorina rămase de neclintit. Parcă-l vedea pentru întâia dată: zgârcit, meschin, isteric.
Spre seară își făcu bagajul.
O să regreți! Cine te mai ia la patruzeci și cinci de ani? O să rămâi singură cu pisicile! Eu o să-mi găsesc una care știe să fie soție!
Baftă, răspunse ea și închise ușa în urma lui.
Când încuie, Dorina alunecă pe podea, epuizată. Nu mai avea lacrimi. Doar o liniște mare.
Se duse în bucătărie. Pe masă zăcea de una singură pachetul de salam îl ridică și îl aruncă la coș. Frigiderul era aproape gol, în afara recipientului cu pipote uitate.
E-n regulă, spuse ea încet. Important e că știu pe ce se duc banii mei.
Trecu o lună.
Dorina ieșea agale de la muncă. Era început de mai, iar parfumul de liliac umplea aerul. Intră în supermarketul favorit, cutreieră rândurile pe-ndelete.
Puse în coș: o cutie de icre roșii (la promoție, totuși), o bucată de cașcaval cu mucegai, o sticlă de vin alb sec, legume proaspete, un file de păstrăv.
La casă plăti cu cardul, care avea mereu bani. Trăind singură, viața era mult mai ieftină: facturile scăzuseră, mâncarea la fel, iar cheltuielile pe bere, țigări, dă-mi de benzină sau de piese dispăruseră.
Ajunsă acasă, puse muzică, gătise pește, turnă vin. Se așeză la geam privind apusul.
I-a sunat telefonul. Un mesaj de la Lucian.
Dorina, salut. Ce mai faci? Ne vedem să vorbim? Am înțeles, am greșit. Mașina amân, nici n-am cumpărat-o. Banii îi am. O luăm de la capăt? Mi-e dor.
Dorina privi ecranul, sorbi din vinul rece. Îi veni în minte figura lui desenându-se, urlând despre pipote de pui. Își aminti rușinea când ceruse bani de detergent.
Șterse mesajul și blocă numărul.
Și mie mi-a fost dor, îi șopti reflexiei ei în sticla neagră a ferestrei. De mine. De o viață normală. Și nu mai dau asta nimănui.
A doua zi, Dorina își cumpără ghete noi. Din piele moale, scumpe, italienești. Și o rezervare la un sanatoriu, două săptămâni. Din banii care se eliberaseră de pe salariu îi ajunse exact.
Viața după divorț nu se termină. Ea devine mai bună. Și mai sinceră.
