Jurnal, 4 iunie
Mă gândesc de ceva vreme la situația mea cu Radu. Ne cunoaștem de peste șapte ani și viața împreună s-a legat frumos. Avem un băiat, Vlad, care de curând a împlinit șase ani. Radu se ocupă mult de el, îl ia deseori la service-ul auto sau îi propune plimbări pe malul Prutului, ori mici drumeții prin Codrii Orheiului. Nici cu mine nu se zgârcește la gesturi tandre uneori îmi aduce flori fără motiv sau mă scoate la o cină romantică în inima Chișinăului, la un restaurant micuț unde ne pierdem în poveștile noastre.
Nu ducem o viață ieșită din comun. Suntem o familie obișnuită și, sincer, mă simt fericit cu el și cu băiatul. Am reușit, cu ajutorul părinților lui, să luăm primul nostru apartament la poalele Parcului Valea Morilor. Am împrumutat de la ei ceva bani nu mult și ne-am mutat în căsuța noastră. Eu sunt foarte gospodină. Îmi place să păstrez casa curată, să miroasă a cozonac proaspăt și să gătesc ciorbă de perișoare la sfârșit de săptămână.
Câștig binișor la salon, unde lucrez ca esteticiană. Una-alta mai fac și pe cont propriu și, chiar dacă nu declar totul la fisc, reușesc să adun ceva bani, mai ales pentru zile negre. Radu are un salariu bun și nu suntem strâmtorați. Nu risipim, dar dacă ne punem ambiția să luăm ceva un frigider nou, o excursie la mare la Constanța sau o săptămână la Bran ne strângem punga și reușim. Ne-am gândit la o casă la țară, poate pe lângă Călărași, dar am zis să mai așteptăm să vedem cum merg lucrurile.
Suntem mulțumiți cu viața noastră, deși eu tot simt uneori un gol. De-abia acum câțiva ani ni s-au intersectat drumurile, iar eu râd mereu cu prietenele mele că parcă l-am așteptat pe Radu toată viața.
Însă pe măsură ce trec lunile, îmi dă ghes un gând: Radu nu a divorțat oficial de soția lui, Ana. Își vizitează des fiica, Adriana, care stă cu bunicii materni în Ungheni. El încearcă să-și facă datoria de tată, îi dă bani pentru școala de dans, ține legătura cu ei, dar ce s-a întâmplat între el și Ana nu am vrut să despic firul în patru.
El nu s-a întors la fosta familie, trăiește de unul singur de mult. Și totuși, faptul că nu a pus capăt legal acelei legături tot mai apăsător îmi stă pe suflet. Când la salon colegele mă tot întreabă de ce nu facem nuntă, râd și zic că mai amânăm, nu ne grăbim, avem alte priorități. În definitiv, căsătoria e o hârtie, nimic mai mult.
Mama însă nu mai are răbdare. De curând mi-a spus, apăsat, că ar trebui să-i dau un termen lui Radu. Să-l pun să aleagă: ori oficializăm relația, ori ne despărțim. Ea nu pricepe cum de accept ca el să stea cu mine și cu copilul nostru, dar să fie, totodată, legat legal de Ana că femeia aia are toate drepturile, iar tu, Ileana, rămâi cu grijile și cu responsabilitățile. Apartamentul l-am luat împreună, dar actele încă apar pe numele lui; dacă ar fi să se întâmple ceva, rămân pe margine.
Mă tot întreb uneori cum să numesc această stare dintre noi: nu-i nici a doua familie pe ascuns, nici rupere totală de trecut. Poate doar o temere de pasul cel mare, sau o legătură care nu s-a stins cu adevărat.
Ce am învățat din toate astea? Să nu mă mulțumesc cu jumătăți de măsură. Oricât de greu ar fi, într-o relație trebuie să avem demnitate și să cerem ce ni se cuvine, chiar dacă asta înseamnă să înfruntăm și adevăruri care dor. Mi-am dat seama că liniștea unei familii nu se clădește pe temeri și compromisuri fără sfârșit.
