Soțul meu a întârziat la înmormântarea tatălui meu. În ziua aceea am aflat unde era cu adevărat.
Cu vreo cincisprezece minute înainte să înceapă slujba, m-a sunat și mi-a spus că e blocat în trafic, că “e o zi de coșmar” și că “vine imediat”.
Eram atunci în fața bisericii Sfântul Nicolae din Chișinău, cu palmele reci strânse pe geanta neagră, în paltonul de doliu. Dădeam din cap, deși știam că nu mă vede.
Oamenii intrau încet în biserică. Cineva mi-a întins un șervețel, altcineva m-a bătut ușor pe umăr. Toți erau acolo. Numai el lipsea.
Sicriul era deja lângă altar. Mă uitam la el și încercam să nu mă gândesc cum tata întreba mereu dacă Valeriu va ajunge la timp, că “iarăși o să apară ceva” și iarăși o să întârzie. Îi promiteam de fiecare dată că de data asta va veni. Că poate să întârzie la serviciu, la cină, la zile de naștere, dar nu la așa ceva.
Slujba a început fără el. Telefonul din buzunar a vibrat o dată, apoi încă o dată. Nu am răspuns.
După ceremonie, cineva a făcut o poză banală: oameni adunați, flori, cer mohorât. Spre seară, am văzut poza pe Facebook. Și atunci, fără să vreau, lângă ea am văzut altă poză. Tot din ziua aceea, la aceeași oră, dar dintr-un loc care nu avea nimic de-a face cu cimitirul.
M-am uitat câteva secunde la ecranul telefonului până am realizat ce vedeam. O fotografie luminoasă, plină de râsete, baloane colorate și mese încărcate cu mâncare. Cineva etichetase localul, pusese ora, câteva inimi la descriere. Totul părea ușor, vesel, complet nepotrivit pentru ziua pe care o trăisem.
În fundal, mai spre margine, era el. Uimirea pe fața lui, zâmbetul pe care nu-l mai văzusem de mult. Stătea lângă o femeie, despre care nu știam nimic, dar pe care inima mea a recunoscut-o instant. Avea mâna pe umărul lui, prea degajat ca să fie “o colegă de serviciu” sau “o prietenă a prietenilor”.
Ora din fotografie era exact aceeași la care eu ascultam la telefon cum zice că “vine imediat”, “e pe drum”, “mai e puțin”.
Nu mai țin minte drumul spre casă. Doar liniștea din apartament, poza tatei pe comodă și întrebarea care mă bântuia: cum să greșești timpul atât de grav?
Când Valeriu a apărut, totul era deja trecut. Înmormântarea, parastasul, șocul inițial. A intrat tiptil, de parcă spera că nu îl văd. Purta o cămașă pe care nu am mai văzut-o niciodată și mirosea a parfum străin și băutură.
Îmi pare rău, a zis din prag. Nu am vrut…
Nu l-am lăsat să termine. Am pus telefonul pe masă și l-am împins spre el. S-a uitat. La început fără să înțeleagă, apoi tot mai atent. Zâmbetul i-a dispărut treptat.
Nu e cum crezi, a zis imediat. Era doar ziua unor prieteni. M-am oprit doar o clipă, am vrut să ajung
N-ai ajuns, l-am întrerupt. La înmormântarea tatălui meu.
S-a așezat greu pe scaun. Și-a trecut mâna prin păr, ca mereu când e stresat. A început să vorbească despre planificare proastă, despre faptul că nu a anticipat traficul, că a crezut că are timp. Că nu vrea să mă rănească. Nici azi, nici vreodată.
Îl ascultam, dar fiecare cuvânt al lui era străin. Ca și cum povestea altcuiva. În mintea mea vedeam imaginea tatei cum își aranjează cravata, cum îmi spune să nu mă îngrijorez, că “totul se rezolvă”. Dar în ziua aceea, nu s-a rezolvat nimic.
Ieși i-am zis în cele din urmă.
Cum adică? s-a uitat la mine neîncrezător. Putem să discutăm.
Am discutat i-am răspuns calm. Acum te rog, ieși.
S-a împachetat grăbit. Două-trei lucruri în sacoșă, încărcătorul, cămașa. S-a uitat înspre ușă ca și cum aștepta să-l opresc. Nu am făcut-o. În zilele următoare a tot sunat, a trimis mesaje, a cerut iertare, a explicat, a promis. A jurat că a fost o greșeală, că nu o să mă dezamăgească niciodată, că a înțeles.
Ne-am văzut o singură dată după. Ședea în fața mea, obosit, parcă îmbătrânit într-o săptămână. Spunea că vrea să revină. Că va repara totul. Că mă iubește. Mă uitam la el și simțeam un singur lucru: oboseală. Nu furie, nu ură. Doar această oboseală adâncă față de cineva care a ales să fie la ziua altcuiva, în loc să fie lângă mine în durerea mea.
