Soțul meu a început să meargă zilnic la biserică. Am crezut că s-a apropiat de Dumnezeu. Dar nu rugăciunea îl trăgea acolo.
În fiecare zi, la ora 17:30, ieșea pe ușă spunând că merge la slujbă. Asta chiar e o noutate, mi-am zis atunci. Odată trecut de cincizeci de ani, oamenii se schimbă. Nu am bănuit că rugăciunea era doar un pretext.
La început părea ceva nevinovat. De la Paște încoace, vorbea tot mai des despre credință, despre faptul că ceva îl apasă prea tare, că trebuie să se purifice.
Am pus totul pe seama crizei vârstei mijlocii bărbatul meu n-a fost niciodată cu adevărat credincios, dar dacă vrea să găsească pace în rugăciune, să meargă. Eu găteam cina, el pleca, revenea după aproape două ore, parcă mai liniștit, ca și cum ar fi scăpat de o povară.
Apoi am început să observ mici schimbări. Cămașa mereu călcată, părul aranjat, mirosea a parfum. Zicea că din respect pentru locul sfânt. Că nici Dumnezeu nu merită așa, la întâmplare. Mi se părea cam exagerat și totuși nu comentam. La urma urmei, nu bea, nu pornea scandaluri, nu pierdea vremea la calculator. Doar biserica.
Totul s-a schimbat duminică, când ne-am întors împreună de la masa surorii lui. Din greșeală, am luat geaca lui în loc de a mea. Căutam cheile, dar am găsit un bon fiscal de la o cofetărie de lângă biserică. Două cafele, două prăjituri, data și ora: joi, 18:05. Doar că joia el era la Rozariu.
N-am spus nimic. Încă. Dar a doua zi l-am urmărit. M-am așezat în ultima bancă. Slujba a început, soțul chiar era acolo. Singur. I-am văzut profilul, se ruga. După împărtășanie a ieșit înaintea tuturor. L-am urmat și atunci am văzut-o pe ea. Îl aștepta la colț, zâmbitoare, îmbrăcată ca de întâlnire. S-au sărutat. Nu ca niște simpli prieteni.
Am ajuns acasă cu picioarele moi ca vata. Inima îmi bătea de parcă voia să iasă din piept. Nu simțeam furie, nici disperare doar rușine. Cum de nu am văzut? Cum de am putut fi atât de oarbă?
A doua zi l-am întrebat direct:
Cum o cheamă?
A încremenit. Nu și-a căutat scuze. A oftat și a spus:
Viorica. Am cunoscut-o la biserică. Ajută acolo, la organizat slujbele.
Și tu tot ajutai?
N-a răspuns. Tăcerea lui spunea totul.
N-am făcut scandal. Nu l-am dat afară. Dar am spus clar:
Dacă ai iubit așa mult rugăciunea, acum să te rogi pentru un loc unde să stai. Pentru că din casa asta pleci.
O săptămână mai târziu s-a mutat. La prietena de la parohie. Copiii noștri au fost șocați, dar adulți au înțeles. Una dintre fete mi-a spus:
Mamă, e mai bine acum decât peste zece ani, când o să ai 70 și doar lacrimi, nu puteri.
La început mi-a fost greu. Mă simțeam trădată, învinsă. Mi-era teamă că n-o să mă mai iubească nimeni, că o să rămân singură. Dar cu timpul am înțeles că singurătatea asta e mai bună decât să trăiesc într-o minciună.
Au trecut șase luni de atunci. Uneori îi văd împreună ea îl ține de braț, el are fața pierdută, ca și cum nu știe nici el ce i se întâmplă. Din când în când mă întreb dacă nu cumva o să se întoarcă. Dar atunci îmi amintesc mirosul de parfum străin pe pielea lui și cum a privit-o când a ieșit din biserică.
Și atunci știu sigur: nu vreau să trăiesc lângă cineva care are nevoie de pereții bisericii ca să ascundă adevărul. Eu vreau să trăiesc în adevăr. Chiar dacă, uneori, doare.
