Soțul meu a început să ajungă acasă tot mai târziu în fiecare seară. La început era vorba de vreo treizeci de minute, apoi o oră, apoi chiar două. De fiecare dată avea o altă scuză ședințele s-au prelungit, traficul era sufocant pe Șoseaua Chișinăului, apăruse brusc o urgență la serviciu. Își ținea telefonul pe mut, abia gusta din mâncare, pleca direct la baie să facă un duș, apoi se băga la somn în liniște, fără prea multe cuvinte. Am început să număr în gând minutele la care intra pe ușă, nu ca să îl controlez, ci fiindcă în cincisprezece ani de căsnicie niciodată nu avusese astfel de apucături.
Înainte îmi dădea mereu un mesaj când pleca de la biroul din centrul Chișinăului. Acum nimic. Dacă îi scriam sau îl sunam, răspundea târziu sau deloc. Venea acasă cu ochii roșii, hainele îi miroseau a fum de țigară el care n-a pus niciodată țigară în gură și avea o oboseală stranie, ce nu părea din muncă. Într-o noapte am prins curaj și l-am întrebat direct dacă are pe altcineva. Mi-a spus: Nu, Matilda, că e doar foarte obosit și că exagerez. A schimbat subiectul și a adormit.
Și tot așa, săptămânile treceau grele și albastre.
Într-o zi, am rugat la serviciu să mă lase să plec cu o oră mai devreme. Nu i-am spus nimic, niciun semn, nicio bănuială. M-am dus la biroul lui de pe strada Pușkin și l-am așteptat la distanță. L-am văzut ieșind la ora obișnuită, singur, tăcut, fără să stea cu cineva. S-a urcat în Dacia lui gri și nu a luat-o spre Botanica. Am pornit după el cu pași mărunți, ca-n vis, drumurile îndoindu-se moale, ca din lut. Nu vorbea la telefon, nu se uita nervos în oglinzile laterale. S-a abătut de pe bulevardul principal pe o străduță pe care o cunoșteam prea bine locul unde copilăria mea se terminase. Atunci am știut că ceva nu se leagă.
A intrat în Cimitirul Central.
A lăsat mașina lângă aleea cu mesteceni seculari. Am coborât și am mers încet în urma lui, printre morminte, cu pașii înămoliți de iarbă și somn. L-am văzut scoțând o pungă din spate, pașii lui negrăbiți, fără telefonul care altădată îi era mereu la îndemână. S-a oprit la un mormânt, a îngenuncheat. A scos flori moi, albe, din pungă, a șters cu mâneca sacoului lespedea de piatră, stând nemișcat ca o statuie.
Era mormântul mamei lui, trecută la cele veșnice acum trei luni.
Știam că merge să o vadă. Sigur că știam. Dar credeam că doar din când în când, la pomeniri. Nu știam că mergea acolo zilnic. M-am pitit la distanță, ascunsă după o tufă ofilită, ca într-un vis în care nu poți fi văzut. L-am văzut vorbind singur, stând mult timp acolo. L-am văzut plângând cu obrazul descoperit, ca un copil. Am privit cum a plecat, numai când soarele se ascunsese de tot după stejarul vechi. N-a știut că am fost și eu acolo.
Seara aceea a venit acasă târziu, la fel ca mereu. Eu nu i-am zis nimic. Nici a doua zi, nici cealaltă. Iar el a întârziat din nou, ca un reflex. L-am urmărit încă de două ori, iar și iar drumul se termina în același loc: la mormânt, cu flori, cu tăcere prelungă.
Apoi am început să văd urme mici prin casă folii de plastic de la flori, bonuri de la florăria de lângă cimitir în lei moldovenești. Niciun mesaj suspect, nicio convorbire ciudată. Nu era niciun alt ea.
După o săptămână, i-am spus că l-am urmărit. N-a făcut scandal. Nu s-a uitat urât. S-a așezat la masa mică din bucătărie, și mi-a mărturisit încet, cu glas domol, că nu știa cum să-mi spună că mergea zilnic, că avea senzația că dacă s-ar opri, s-ar abate ceva rău. Că moartea mamei i-a lăsat sufletul gol. Că nu putea să intre în casă fără să treacă pe acolo mai întâi. Că avea nevoie să-i vorbească, să-i spună despre ziua lui, să-i ceară iertare pentru tot ce nu apucaseră să-și spună niciodată.
De atunci, niciodată nu a mai întârziat fără să-mi spună unde e. Uneori merg și eu cu el. Alteori se duce singur.
Nu era trădare.
Nu era o viață dublă.
Era durerea, purtată în tăcere.
Iar eu am descoperit-o, visând că o să găsesc altceva cu totul.
