Se zice prin satele noastre că dacă îți găsești un bărbat deștept foc, ai dat lovitura: nu te înșală, nu flirtează cu vecina de la trei și nici nu uită să dea la pisici când ești plecată la mama la țară. Mama și bunica mi-au bătut la cap cu teoria asta cam toată copilăria. Așa că, vezi Doamne, când am ajuns la o vârstă la care florile nu mai cresc pe unde calc, nici n-am clipit când venea vorba de vreun bărbat cu hobby-uri dubioase sau cu ochii cât cepele după blonda chelneriță. De ce să mă bag la așa ceva?
Și uite că, din întâmplare, la o masă cu prietenii, am dat nas în nas cu Filip. Da, Filip, nu Philip că nu suntem pe Tamisa, suntem la București! Absolvise Politehnica, deștepciune cât cuprinde, mereu cu planurile la el și, cum să spun, băiat serios. Eu făcusem Literele măcar cineva să știe să scrie o scrisoare frumoasă, nu doar cod sursă! Dar, surpriză, găseam mereu subiecte de vorbă, de parcă eram la șezătoare.
Am început să ieșim, să povestim, să ne plimbăm seara pe Calea Victoriei. Era ceva magic, așa, ca-n romanțele lui Gică Petrescu. După aproape un an, când m-a întrebat dacă vreau să-i spun “soțul meu” și să împărțim aceeași răceală de la calorifere, am zis da. Noroc cu bunica, că mi-a lăsat o garsonieră în Drumul Taberei, altfel stăteam la părinți. Nu era palat, dar, câtă vreme eram doi și veseli, puteau și pereții să mai stea strâmbi.
Apoi, am rămas însărcinată, am adus pe lume un băiat, iar după fix un an, și o fată. Ce să vezi, apartamentul mic a început să ne cânte la capătul patului. N-aveam spațiu, n-aveam bani, dar aveam vise. Filip s-a apucat de afaceri: ba cu calculatoare, ba cu mobila de la Chisinău orice aducea un leu în casă! Eu stăteam acasă cu copiii, îl ascultam când venea supărat de la muncă, dădeam sfaturi, țineam moralul. Am rămas și fără bani de câteva ori, ne-am scărpinat în cap să plătim întreținerea. Dar, hei, cine nu riscă, nu bea șampanie! Ani de încercări, nopți nedormite și, într-un final, afacerea a început să meargă. Copiii au mers la licee bune, apoi la facultate, ne permiteam să luăm și niște prăjituri de la cofetăria Natașa, să plecăm vara la mare, la Eforie.
Filip avea și el pasiunile lui ieșea la pescuit pe lacul Snagov cu băieții. Nu mă deranja, că doar nu ne-am luat să ne ținem lanț de picior El aducea banii, eu încălzeam casa. Relația noastră era bună, nici nu-mi trecea prin cap că s-ar putea rupe vreodată harta.
Și, ce să vezi, vine un weekend cu ghinion Filip se îmbolnăvește brusc, chem ambulanța, îl duce la spital, iar câteva ore mai târziu, se duce omul Șocul a fost peste puterile mele și ale copiilor. În loc să plângem liniștiți după el, ne trezim cu alt necaz: aflăm, ca în telenovele, că de cinci ani omul avea o relație cu o domnișoară abia scoasă de la majorat! Cu ea mergea, cică, “la delegații” și-i lăsase totul: afacerea, apartamentul, casa de la Breaza și chiar și Dacia pe care o conducea de 15 ani. Nouă, nimic. Am rămas cu ochii în soare și cu lacrimile pe dinăuntru. N-am cuvinte să spun cum m-am simțit Omul ăsta, pe care l-am iubit și sprijinit, și-a dat duhul știind că ne lasă fără un acoperiș deasupra capului.
Acum, nu știu cum să o iau de la capăt Noroc că mama și bunica încă mai există, să-mi dea o vorbă bună și o ciorbă caldă, că altfel aș scrie roman despre cum se duce lumea de râpă atunci când crezi că ai făcut totul “ca la carte”.
