Dar șervețelele unde le-ai pus? Ți-am zis să scoți pe cele cu model argintiu, merg mai bine cu fața de masă bombănea Mariana Petrescu în timp ce tăia lămâia în felii subțiri, aproape transparente, ca la carte.
Soțul ei, Victor, de obicei la ora asta ocupa canapeaua, cu ochii în televizor să prindă concertul de Revelion, dar astăzi încă nu ajunsese acasă. Mariana bombănea de una singură prin bucătăria cochetă, un obicei care umplea casa de zgomot cald. Până la miezul nopții mai erau vreo trei ceasuri. Rața umplută cu mere ionatan era deja în cuptor rețetă de la mama ei, pe linie de femei, de n-ai voie să greșești. Casa strălucea, bradul clipocind voios, iar sufletul Mariei era plin de emoția aceea caldă, că tot urmează ceva minunat, chiar și la cincizeci de ani.
Șterse mâinile pe prosop, privi la ceas. Victor lipsea. Zisese că trece pe la birou să ia un cadou uitat pentru ea și dus a fost. Mariana zâmbi. Probabil îi trebuise ceva special, că doar aveau în anul ăsta aniversarea de argint: douăzeci și cinci de ani ca la carte. Și pentru prima dată au decis să fie doar ei doi la masa festivă, romantic, fără gălăgia copiilor (care își vedeau fiecare de cuibul lor).
Se impune să sune soneria. Mariana mai aranjează o buclă rebelă la coafură, își smulge șorțul de pe rochia de catifea pe care o pusese cu grijă și se repede în hol.
Victoraș, pe unde te-ai teleportat? Rața e ca și gata…
Vorbele i se blocară brusc. Victor nu intrase singur: lângă el, o tinerică roșcată, asudând cu o haină de blană care valora, cu siguranță, un mic apartament la Sculeanca, își scutura bocancii pe preș. Părul ca focul, ruj cât un buget de sărbători și o pungă cu mandarine. Victor ținea sticla de vin spumant și zâmbea așa cum doar cineva cu musca pe căciulă știe să zâmbească.
Măriuțo, primește musafiri! Gândește pozitiv, uite, e Anuța, colega nouă de la contabilitate.
Mariana a simțit cum gerul intră direct în mijlocul sufrageriei. A trecut repede privirea de la bărbat la tinerică, apoi iar la bărbat.
Seara bună… Dar… pe cine mai așteptam?
Anuța, fără pic de jenă, i-a întins mâna scurtă înmănușată.
Vai, Mariana, ce noroc pe capul meu! Vă spun, e clar film moldovenesc! Victor… adică domnul Victor Petrescu, m-a salvat! Aveam necaz cu instalația, s-a spart țeava, m-a inundat, frig și-ntuneric, iar instalatorul vine abia pe 3 ianuarie. Fără rude în oraș, măcar la dumneavoastră să nu fiu singură de Revelion. Ce noroc pe capul meu!
Victor se dezbrăca cu gesturi vinovate, oftând ca un copil prins cu mâna-n sacul cu dulciuri.
Măriuțo, hai că-i păcat de suflet. Saraca, plângea la birou. Unde s-o las între sărbători? Nu la gară, nu? I-am spus: hai la noi, masa încărcată, tu om bun, nu poți s-o refuzi.
Mariana asculta, simțea cum se surpă în ea toate pietrele casei. Douăzeci și cinci de ani. Seara lor romantică. Lumânările aranjate de ea din timp. Și minunea asta cu șuba păroasă la ușă.
Poftiți, a rostit răgușit, deși cu vocea altcuiva. Dacă tot sunteți aici…
Anuța a intrat zglobie, umplând aerul cu un parfum scump, cu miros de păcat și iepure prăjit, care a acoperit într-o secundă aroma de rață și brad.
Doamne, ce drăguț aveți! Ca-n anii ’80. Bunica avea un bufet la fel! Și ce atmosferă, zici că intri-n muzeu al copilăriei la țară…
Mariana încleșta dinții. Bufetul era italian, de stejar, dat pe toată pensia și facturile din 2019, dar nu avea chef să explice nimic cuiva care ar fi putut să-i fie fată.
Victoraș, ajută, ținuta domnișoarei! și a dispărut în bucătărie. Mâinile îi tremurau.
Victor a venit tiptil după ea.
Mariana, nu te supăra, fata e la necaz… E sărbătoare, zici că e păcat să nu faci milostenie, stă un pic, mănâncă, beam un pahar, apoi o trimit la hotel… Ori, hopa!, pe canapeaua din sufragerie…
Pe canapea? s-a răsucit Mariana, cu polonicul strâns între degete ca un buzdugan bun de război. Ți-ai pierdut mințile, Victoraș? Noi nici nu voiam companie, și tu-mi bagi o necunoscută în casă, să râdă de mobila mea și de muzeul vieții?
Nu te supăra, e doar haioasă, nu a vrut să jignească. E tânără, directă… Nu mă face de rușine la birou, că săptămâna viitoare toți or să știe că am dat-o afară. Eu cu ea lucrez, ce zici?
Mariana nu mai recunoștea bărbatul din fața ei. să fi dispărut soțul grijuliu cu care construia viața asta de un sfert de veac și să-i fi rămas un bătrân cocoș care voia să se dea rotund prin ochii subțiri ai Anuței?
Bine… să stea. Dar dacă mai comentează despre casa MEA…
Nu mai spune nimic, promit! îi lucea speranța în ochi. S-a întins să o sărute, dar Mariana i-a dat cotul prietenos și s-a apucat de întins masa. Trei farfurii.
Seara a început cu aerul lăsat la pământ. Mariana punea tacâmuri, Anuța și-a scos șuba, lăsând la vedere o rochie strânsă pe corp și-un decolteu care ar fi luat ochii și la Alecu Donici, nu doar la soțul Mariei. S-a tolănit cu stil la masă și tropăia nițel pe sub scaun.
Victoraș, nu desfaci șampania? Hai, să ne luăm rămas-bun de la anul vechi! îi făcea ochi dulci ca mierea zisă brută.
Victoraș. Mariana aproape își scapă salatiera cu șuba pe masă.
La noi se desface spumantul la miez de noapte, la bătăile ceasului, a spus ea scurt. Până atunci, aveți compot de afine, de casă.
Anuța strâmbă un pic buzele.
Compot? Drăguț… dar nu beau dulce, am grijă de siluetă. Aveți cumva vin brut? Că demi-dulcele e pentru palate de copii…
Victor sare repede:
Imediat, am și-un coniac strașnic pe bar. Anuța, bei?
Ei, merge, doar un deget. Că e cam frig aici, economisiți la gaz?
Mariana s-a așezat la masă față în față cu invitații. Simțea că e figurantă la propriul bal mascat. Victor o servea pe Anuța, îi punea icre, glumea ca pe vremuri, de râdea Anuța de se zguduia toată sufrageria.
Dar, Mariana, dumneata mai lucrezi? chicoti fata cu o bucată de tartină între degete.
Lucrez. Sunt tehnolog-șef la fabrica de biscuiți.
Uau! Dar păreți așa… gospodină. De-alea de pun borcane pentru bărbat și fac ciorbă la botu calului. Victor mi-a zis că ai mâini de aur, dar… că-n rest, viața-i viață, noroc cu plăcintele care salvează atmosfera de taină.
S-a lăsat liniștea aceea care ascute auzul la ceas și la televizor. Victor s-a înecat cu coniac, tușind și înroșindu-se la față.
Nu am zis eu așa ceva! bâjbâia el. Anuța, cred că te-ai încurcat…
Mariana a lăsat furculița jos. Atât. Toleranța festivă tocmai se spărsese cu zgomot.
Continuă, Anuța, să vedem, ce alte bancuri mai știi despre mine povestite de domnul Victor?
Anuța, văzând că a dat-o-n bară, vrea să schimbe registrul, dar doar agravează.
N-o luați în nume de rău! Bărbații ca Victor au nevoie de adrenalină, dansează la petreceri, mi-a zis că acasă cu soția nu merge, că e obosită, cu picioarele grele.
Mariana și-a privit picioarele sub masă. Nu o dureau decât după trei zile de stat în bucătărie.
Victor stătea, deșirat, știind că e pe marginea prăpastiei.
Hai noroc! încercă el disperat, ridicând paharul. Pentru pace în lume!
Stai așa, nu-și luă ochii de pe Anuța, și cu țeava ce-a fost? Cum era?
Cu țeava?… aaa, da, a pocnit, a țâșnit apă clocotită, mă și mir că nu m-a luat cu totul. Am sunat la Victor cine altul?! , bărbat adevărat…
Ciudat, zise Mariana lent. Afară-s minus cincisprezece grade. Dacă era inundatie, la coafura și manichiura dumitale ar fi fost jale. Dumneata miroși doar a salon, nu a avarie. Și nici la soț de alte femei nu miroase așa ușor.
Anuța a sărit ca arsă:
Cum vă permiteți?! Sunt oaspete!!! Victor, spune-i ceva!
Victor s-a strâns mic în scaun:
Măriuțo, las, poate a apucat fata să se refacă…
Taci, Victor, spuse Mariana liniștit și apăsat. Se ridică de la masă. Douăzeci și cinci de ani am trecut cu vederea la flecuștețurile tale, la privirile prin birouri, la întârzieri. Mereu am ales să fim familie. Dar uite că, până la urmă, am rămas doar bucătăreasa, despre care n-ai ce povesti, nu?
S-a dus la fereastră, a tras draperia și a privit în întunericul strecurat de focuri de artificii.
S-a terminat concertul, zise ea rece. Anuța, ia-ți mandarinele și la revedere!
Anuța aproape vrea să protesteze, dar întâlnind privirea Mariei s-a răzgândit imediat, strângându-și nervos blana.
Victore! Mă lași să fiu dată afară în noapte?
Victor, într-un gest de curaj alimentat de alcool, dă cu palma-n masă:
Mariana! Nu mai face crize! E și casa mea! Eu aduc musafiri. Anuța rămâne!
Ca ce? îl întrerupse Mariana, calm.
Ca și nebunele!
Mariana aprobă din cap. Calm, fără strigăte sau lacrimi, scoase un geamantan mare, pregătit să ducă daruri la copii pentru Crăciun. Dădu jos cutiile cu bomboane direct pe covor.
Casa mea, zici? Ia geamantanul, Victor. Să pleci. Stai linistit: apartamentul e al părinților mei. Tu doar figurezi aici la buletin. Și să știi că pe 2, când se deschid ghișeele, bag actele de divorț. Dar, de data asta, ieșiți amândoi.
Ce? fața lui Victor se lungi. Mariana, glumești?! Unde să mă duc?
Unde ți-am spus: la adrenalină, la dans, la Anuța acasă. O ajuți cu instalația, că tu ești bărbat.
Măriuțo, te implor! Pleacă ea, rămâi tu, facem pace!
Dar în ochii Mariei nu era urmă de glumă. Își strânse haina și-l privi cu dispreț.
S-a acrit și Olivierul, Victor. Ca și tot ce era între noi. Vezi-ți de drum.
Anuța, învârtindu-se pe tocuri, a lăsat un nebuna dracului, și a ieșit pocnind din ușă. Victor a mai bodogănit, a aruncat câteva cămăși la nimereală în geamantan și s-a târât, șchiopătând, spre ușă.
O să regreți, Mariana! La vârsta asta n-o să te mai vrea nimeni!
Ba da, mă am pe mine însămi. Marianei îi tremu o clipă colțul gurii. Încuie ușa cu două rânduri.
În casă s-a lăsat o liniște de Leordeni, de parcă tot zgomotul lumii se liniștise. Mariana a alunecat pe podea cu spatele sprijinit de ușă. Credea că va plânge, dar pur și simplu nu i-a mai venit. Dintr-o dată, tot ce era prea mult și vechi s-a făcut ușor, ca după renovare.
S-a ridicat, a intrat în bucătărie. Masa era pusă pentru trei, dar părea o scenă dintr-o piesă ce nu se va mai juca. A luat farfuria Anuței, cu urme de ruj, și a aruncat-o direct la coș. Zing! Muzică de porțelan spart.
Apoi farfuria lui Victor. Zing!
A strâns tot pentru al treilea invitat. A rămas doar farfuria ei preferată cu chenare aurii. Și-a turnat un pahar mare de prosecco rece ca gheața. Pe ecranul televizorului apărea deja președintele cu speech-ul lui solemn, iar ceasul era gata pentru ultimele secunde ale anului care se termina. Un an care i-a luat iluziile, dar i-a dat înapoi respectul de sine.
La mulți ani, Mariana i-a zis ea imaginii din geamul întunecat.
Și-a tăiat pulpa crocantă din rață, și-o lingură bună de Olivier, care nu s-a acrit până la urmă ba dimpotrivă.
Telefonul a vibrat: mesaj de la fiică-sa, Cătălina: Mamăăă, La mulți ani! Vă iubim! Ne vedem cu nepoții peste o săptămână!
Mariana a zâmbit. Viața adevărată era tot acolo: copii, nepoți, serviciu, casa ei dragă. Restul era doar mobilă stricată.
A tras un gât de prosecco; bulele i-au gâdilat nasul. Pentru prima dată în ani întregi nu alerga să servească, să pescuiască gheață, să umple pahare pentru alții. Acum, în sfârșit, se simțea liberă.
Prin perete bubuitorii din vecini țipau Ura! și aruncau petarde. Lumea sărbătorea. Și Mariana sărbătorea. Libertatea ei perfectă.
După o oră a strâns masa, a pus frumos în caserole tot ce nu putea duce singură. Mâine avea să ducă la tanti Vali, portăreasa, și la nea Mihai, măturătorul, bunii sufletiști ai blocului.
Iar rața… rața o mănâncă singură. Pe deplin meritat.
Seara, privindu-se în oglindă, și-a șters machiajul. Era o femeie frumoasă, cu ochii vii și-un zâmbet puțin amărui. Nici vorbă de baba cu bigudiuri.
N-avea el destulă viață, a chicotit Mariana. Lasă, Victoraș, să vedem dacă te saturi cu divorțul, cu explicațiile către copii și cu împărțitul la apartament.
A dormit lată pe toată partea patului, fără să împartă perna cu sforăitul nimănui. Lenjeria proaspătă mirosea a lavandă.
Dimineață, prima gândire a fost: Vreau cafea cu prăjitură la cofetăria nouă de la colț. Și a fost superb.
Ce-o fi după? Un divorț, niște drumuri, ceva discuții. Dar toate vin la timpul lor. Acum avea, pentru prima dată, o zi întreagă numai pentru ea, cu pace, cu mâncare bună, cu bucuria de a fi acasă.
Și nimeni n-o să-i mai spună muzeu gospodăria, ori viața plicticoasă.
