Jurnal, luni seara.
Mă tot gândesc la scena de azi-dimineață și simt nevoia să o notez, ca să nu uit niciun amănunt. Cine ar fi crezut că Andrei Munteanu, bărbatul cu care am trăit cincisprezece ani, are atâta tupeu? Vineri, în sufrageria noastră spațioasă, plină de lumină caldă, îmi povestea cu aerul unui câștigător la loto că dă lovitura vieții lui. La cincizeci de ani, se simțea în vârf de formă, iar „marea schimbare” din viața lui personală îi dădea o încredere demnă de invidiat.
— Hai să nu facem drame, Lăcrămioara, mi-a zis cu un ton catifelat, ușor ocrotitor, în timp ce își încheia sacoul. Suntem oameni mari. Am cunoscut o altă femeie. Poate ai bănuit, nu știu… O cheamă Ilinca Rădoi, are treizeci de ani, și între noi sunt sentimente adevărate. Nu vreau să duc o viață dublă, așa că îți spun direct: divorțăm, iar din ziua asta nu mai locuim împreună.
Stăteam în fotoliul de piele, exact acolo unde mă lăsase, și nu mi-am rupt mâinile, n-am alergat după valeriană și n-am încercat să-l trag de mânecă. Am sorbit din ceașca de porțelan și am așteptat să termine. Liniștea mea îl cam scotea din sărite, dar și-a revenit repede.
— Apartamentul, știi bine, e al meu. E bun dobândit înainte de căsătorie. A accentuat ultimul cuvânt ca pe un cui bătut în perete. Nu sunt un animal, să te dau afară pe întuneric. Îți dau două zile să-ți strângi lucrurile. Week-end-ul e tot al tău. Eu plec cu Ilinca la munte, ca să nu-ți stau în picioare când îți faci bagajele. Luni dimineață ne întoarcem. Ei nu-i trebuie lacrimile tale, nici istericalele, nici energia ta negativă în casă. Sper că o să reușești să eliberezi teritoriul.
— Până luni? am repetat cu o voce lină. Îmi ajunge.
A dat din cap satisfăcut. I se părea că divorțul merge atât de civilizat! Și se considera un bărbat generos. Generozitatea lui, însă, se termina exact acolo unde începeau banii lui. În toți cincisprezece ani de căsnicie, m-a ținut să nu uit că eu am venit „pe teritoriul lui”.
Teritoriul, la vremea respectivă, era o cutie de beton cu trei camere, aproape goală, fără niciun strop de căldură. Andrei spunea mândru că important e numărul de metri pătrați, iar patul se poate face și pe saltea. Era nemaipomenit de zgârcit cu cheltuielile casei. Banii lui personali îi băga în mașini scumpe, pe care le trecea prudent pe numele mamei lui, Paraschiva Munteanu.
Eu aveam un venit bun și un gust rafinat. Refuzam să trăiesc în condiții de cavou. În primele luni de căsnicie am cumpărat, din banii mei, tot ce avea apartamentul: mobila pentru fiecare cameră, bucătăria italiană în stil clasic, electrocasnicele încorporate, parchetul de stejar, candelabrele, draperiile grele, făcute la comandă. Apoi a apărut pasiunea pentru antichități. Am adunat, încet, obiecte frumoase. Andrei zâmbea superior: „Banii tăi, praful tău. Mie nu-mi trebuie exponate de muzeu.”
Însă i-a cerut mamei lui să vină în week-end, când trebuia să-mi iau lucrurile.
— Mamă, divorțăm. Totul se va întâmpla civilizat. Dar să fii cu ochii pe Lăcrămioara, să nu care cumva să ia ceva din casa mea.
— Bine, Andrei. Eu sunt mereu de partea ta.
Soarta are însă un simț al umorului special. Sâmbătă dimineața, când soacra se pregătea să vină la noi, i-a crescut tensiunea. A venit ambulanța, doctorii i-au impus repaus la pat. Controlorul a fost scos din joc.
Andrei, între timp, își făcea bagajul într-o geantă de piele și îmi dicta ultimele dispoziții.
— Deci: îți iei hainele, cosmeticele, vazele și alea. Doar să nu faci acte de vandalism.
Eram sprijinită de tocul ușii, cu brațele încrucișate.
— Ce înțelegi prin vandalism?
— Electrocasnicele nu le atingi. S-au montat special pentru bucătăria asta, deci fac parte din apartament. Cuptorul, mașina de spălat vase, toate rămân pe loc, că m-am obișnuit cu ele. Și comoda aceea antică din dormitor, las-o.
— Comoda? am ridicat o sprânceană. Îi spuneai lemne de foc.
— O să-i placă Ilincăi. Îi place tot decorul, zice că am gusturi excelente. Așa că nu-mi strica atmosfera.
Ilinca era, într-adevăr, încântată. Femeia de treizeci de ani, administratoare la un salon de beauty, credea că a scos lozul cel mare. Andrei i se părea un bărbat bogat, un estet cu bani. În pozele de pe rețele, el posa într-un fotoliu de piele, în fața unor tablouri scumpe, rezemat de comoda sculptată. Ilinca era sigură că se mută într-un apartament luxos, alături de un bărbat care o va întreține.
— Bine, Andrei, am zis cu un zâmbet rece, abia schițat. Îmi iau doar ce e al meu.
— Bravo. Mă bucur că ești rezonabilă. Am știut mereu că ești deșteaptă și că nu te pui cu mine. Cheile nu trebuie să le lași; luni schimb eu yala.
A luat geanta și a ieșit, pregătit să se întoarcă triumfător alături de noua lui iubită.
Abia ajuns la pensiune, i-a ajuns mesajul de la mama:
— Andrei, nu te-am putut suna. Mi-a crescut tensiunea, a venit ambulanța, nu pot veni s-o controlez pe Lăcrămioara.
A înjurat, dar n-a vrut să anuleze vacanța cu Ilinca. „Ei, Lăcrămioara n-o să care mobila în spinare. Nu e genul.” I-a răspuns mamei lui sec: „Ai grijă de tine.”
Iar eu, încă din seara de vineri, aveam pregătit un număr de telefon.
— Alo, sunt Lăcrămioara, v-am sunat. Da, aceeași adresă. Vă aștept peste o oră. Îmi trebuie cea mai mare mașină din parcul vostru. Da, cu scule. O să dezasamblăm multe.
După ce am închis, am confirmat rezervarea unei boxe pentru depozitare. Nu aveam cum să găsesc un apartament bun de închiriat în două zile, așa că aveam să stau la mama până găsesc altceva.
La amiază, în casă au intrat șase bărbați în salopete, un electrician și un specialist în montat și demontat mobilă.
— De unde începem, doamnă? a întrebat maistrul, aruncând o privire circulară.
— Începem cu totul, am răspuns calm. Scoateți fronturile de la bucătărie. Plita, cuptorul, hota, microundele, mașina de spălat vase. Apoi mobila tapițată, dormitorul. Antichitățile se împachetează în folie cu bule, în trei straturi, verific fiecare colț.
Ce a urmat n-a fost o strângere isterică de bagaje. A fost o operațiune logistică rece și precisă, condusă cu mâna unui comandant. Am dat jos draperiile, tablourile. Electricianul a scos candelabrele și aplicele, lăsând în urmă doar becuri simple. Parchetul scârțâia sub bocancii muncitorilor care duceau canapeaua de piele, biblioteca, comoda sculptată și electrocasnicele. Apartamentul își pierdea lustrul, redevenind cutia de beton din urmă cu cincisprezece ani.
Sâmbătă seara, furgonul de la intrare era plin până la refuz. Maistrul, ștergându-și sudoarea de pe frunte, a urcat să-mi dea raportul:
— Doamnă, nu mai încape niciun chibrit. Am rămas cu masa de sufragerie și un taburet. Mai chemăm a doua mașină?
M-am uitat la masa masivă de lemn și la taburetul singuratic.
— Nu. Lăsați-le. Asta e piesa de rezistență pentru tinerii căsătoriți. Au nevoie de ceva pe care să-și clădească viitorul luminos.
Am mai măturat apartamentul gol cu privirea, am zâmbit și am închis ușa în spatele meu.
Luni dimineața a fost luminoasă. Andrei a parcat în fața blocului, i-a deschis portiera Ilincăi și a ajutat-o să coboare valizele. Ea se pregătea să pășească peste prag în calitate de nouă stăpână.
— Iată-ne acasă, dragă, a spus el, întorcând cheia în yală.
A intrat primul, apoi a lăsat-o pe Ilinca să treacă. Ea a făcut doi pași în hol. Tac-tac. Tocul pantofilor s-a auzit sec, până în capătul apartamentului. A rămas împietrită. Andrei, care o urma, s-a ciocnit de ea și și-a ridicat ochii. Cuvintele i s-au blocat în gât.
În fața lor era un apartament complet gol. Nici mobilă, nici televizor, nici tablouri, nici perdele. În loc de candelabru de cristal, atârna trist un bec. Dormitorul era o gaură neagră. Nici pat, nici comoda sculptată care îi plăcuse Ilincăi.
Andrei a rupt-o spre bucătărie. Unde vineri seara se afla bucătăria italiană, vedea acum țevi de apă și prize negre. În mijlocul liniștii, o masă și un taburet. Pe masă, cheile mele.
— Andrei… vocea Ilincăi s-a subțiat, transformându-se într-un scârțâit. Ce e asta? Unde e tot? Unde e mobila? Unde sunt electrocasnicele?!
— Lăcrămioara… a putut doar să bolborosească Andrei, uitându-se de la podea la pereții goi.
— Tu mi-ai zis că ai apartamentul utilat! Tu ai zis că trăim în confort! O să dormim pe taburetul ăsta, pe rând? Atunci comandă altă mobilă, imediat!
Andrei a înghițit în sec. Știa că nu are bani de mobilă nouă, cu atât mai puțin de una la nivelul celei vechi. Toate economiile erau investite în mașina trecută pe numele mamei lui, iar până la următorul salariu mai erau două săptămâni. Ca să mobileze un apartament de trei camere, chiar și cu lucruri simple, ar fi trebuit să facă un credit imens. În noaptea aceea aveau să doarmă fie pe jos, fie în garsoniera închiriată a Ilincăi.
S-a rezemat de perete. Și atunci, ca un ecou, i-a răsunat în minte ceea ce îi spusesem la despărțire: „Îmi iau doar ce e al meu.” Mi-am respectat cuvântul. Nu i-am atins pereții. Am luat doar ce am plătit din buzunarul meu.
Mă amuză dramele din filmele ieftine: femeia înșelată își aranjează o valiză, își ridică bărbia, dă o lacrimă și pleacă spre apus, lăsându-i lui tot ce s-a construit. De ce să sponsorizez, cu sudoarea mea, fericirea altuia? Mândrie nu înseamnă să pleci cu un rucsac, lăsându-i fostului confortul pe care tu l-ai plătit. Mândrie înseamnă să-ți iei lucrurile tale, cumpărate cu banii tăi, și să-l lași pe arogant exact cu ce a adus în căsnicie: cu pereții și cu liniștea. I-a plăcut să se laude cu „metri pătrați de dinainte de căsătorie”? Perfect. I-am returnat cutia de beton în formă originală. Bucurați-vă de viață, copii.
