Mihai stătea în mijlocul sufrageriei încăpătoare, inundată de o lumină caldă, și o privea pe soția lui de parcă tocmai ar fi tras lozul cel mare. La cincizeci de ani, își spunea el, un bărbat e în vârf de formă, iar schimbările mari din viața personală nu fac decât să-i confirme statutul de favorit al sorții.
— Hai să nu facem drame, Ruxandra, — zise el cu un glas catifelat, ușor de sus, fixându-și nasturele de la sacou. — Suntem oameni maturi. Am cunoscut o altă femeie. Poate ai bănuit, poate nu. Scurt și la obiect: ea are treizeci de ani, iar noi doi avem ceva real. Nu vreau să trăiesc în minciună, așa că îți spun pe șleau: divorțăm, iar de azi nu mai locuim împreună.
Ruxandra, patruzeci și cinci de ani, o femeie elegantă, cu o prezență care umplea camera, stătea într-un fotoliu de piele. Nu și-a frânt mâinile, nu a căutat o valeriană, nu a încercat să-l convingă. Doar a sorbit liniștită din cafeaua de porțelan și a așteptat continuarea.
Liniștea ei îl cam deruta pe Mihai, dar el s-a adunat repede.
— Apartamentul, cum îți amintești, e al meu. E de dinainte de căsătorie. Nici vorbă să te las pe drumuri. Îți dau două zile să-ți strângi lucrurile. Weekendul e în întregime al tău. Eu plec cu Sânziana la Vadul lui Vodă, la un hotel spa, ca să nu te stingheresc. Luni dimineață ne întoarcem. Îi face plăcere Sânzianei să dea peste lacrimi, scene și energie proastă în casă. Sper că reușești să eliberezi teritoriul?
— Până luni? — repetă Ruxandra cu o voce perfect calmă. — De ajuns. Mie chiar îmi ajung două zile.
Mihai dădu din cap satisfăcut. I se părea că divorțul se petrece foarte civilizat, iar el dă dovadă de o generozitate rară.
Generozitatea lui, însă, se termina exact acolo unde începeau banii lui. În cincisprezece ani de căsnicie, nu a scăpat niciun prilej să-i amintească Ruxandrei că ea a venit „pe teritoriul lui”.
Numai că, acum cincisprezece ani, teritoriul ăla era o cutie de beton cu trei camere, aproape goală, fără mobilă și fără un strop de confort. Mihai declara cu mândrie că principalul sunt metrii pătrați, iar dormitul se poate face și pe un saltea aruncată pe jos. Era zgârcit până la paroxism când venea vorba de casă. Toți banii lui se duceau în mașini scumpe, înmatriculate cu grijă pe numele maică-sii, Smaranda.
Ruxandra, cu un venit serios și un gust impecabil, nu era dispusă să trăiască în condiții de avarie. În primele luni de căsătorie, și-a mobilat singură tot apartamentul din banii ei. Ea a comandat mobila, bucătăria italiană clasică, electrocasnicele încorporate, parchetul, lustrele, perdelele grele de la ferestre. Pe urmă a prins gust de antichități și a început să umplu casa cu obiecte frumoase. Mihai îi spunea blând: „Banii tăi, praful tău. Joacă-te. Mie nu-mi trebuie exponate de muzeu.”
Între timp, tot el i-a cerut maică-sii să vină în weekend, când Ruxandra trebuia să-și facă bagajele.
— Mamă, divorțăm. Totul e civilizat. Dar, doar de doar, ține-o cu ochii pe Ruxandra, să nu care cumva să ia ceva din casa mea.
— Sigur, Mihaielu. Eu sunt de partea ta.
Dar viața are un simț al umorului perfid. Sâmbătă dimineața, când Smaranda se pregătea să plece, i-a sărit tensiunea. A picat salvarea, medicii i-au interzis orice efort. Controlorul fusese eliminat din joc.
Mihai își aranja geanta de piele și, în același timp, îi dădea Ruxandrei ultimele indicații.
— Deci, Ruxandra, ia-ți hainele, cosmeticele, vazele cu tot. Numai să nu-mi faci vandalism.
Ruxandra, sprijinită de tocul ușii, cu brațele încrucișate, a ridicat o sprânceană:
— Vandalism? Ce înțelegi prin vandalism?
— Mobila încorporată nu se atinge. Este montată pe bucătăria asta, deci face parte din apartament. Cuptorul, mașina de spălat vase, totul rămâne pe loc, pentru că eu m-am obișnuit cu ele. Și comoda aia antică din dormitor rămâne exact așa cum e.
— Comoda? Am auzit bine? Tu o numeai lemne de foc.
— O să-i placă Sânzianei. Ea e încântată de casa mea, zice că am un gust deosebit. Așa că nu strica imaginea.
Sânziana, într-adevăr, era încântată. Treizeci de ani, administratoare la un salon de înfrumusețare, era convinsă că a scos biletul norocos. Mihai i se părea un bărbat înstărit, cu un aer de estet. În pozele de pe rețelele sociale apărea într-un fotoliu de piele, lângă tablouri scumpe sau lângă comoda aia sculptată. Ea își făcea deja planuri cu o viață plină de rafinament.
— Cum zici tu, Mihai, — a zis Ruxandra cu un zâmbet abia vizibil. — Îmi iau doar ce-i al meu.
— Bravo, așa e corect. Știam eu că ești o femeie inteligentă. Cheile nu mi le lăsa, că luni schimb oricum yalele.
Apoi și-a luat geanta și a plecat, cu gândul la întoarcerea triumfală.
Când Mihai se instalase deja cu Sânziana la hotelul spa, a primit un mesaj de la mama lui:
„Mihaielu, am avut o urcare de tensiune. Am chemat salvarea. Nu pot să vin să o controlez pe Ruxandra.”
Mihai a înjurat în gând. Dar să anuleze vacanța cu domnișoara de la salon? Nici gând. „Ruxandra nu e genul să facă șmecherii”, și-a zis el și i-a răspuns maică-sii un „Ai grijă de tine”.
În realitate, Ruxandra avusese cu totul alte planuri. Imediat după plecarea lui, a sunat la un număr pe care și-l pregătise din vreme:
— Alo, sunt Ruxandra. Am sunat mai devreme. Da, adresa e aceeași. Vă aștept peste o oră. Am nevoie de mașina cea mai mare din parcul vostru. Da, cu scule. Va fi mult de demontat.
Apoi a confirmat depozitul pentru lucruri. În două zile era imposibil să găsești o locuință decentă închiriată, așa că a decis să stea o vreme la mama ei, până își găsește ceva pe gustul ei.
La prânz, în apartament au intrat șase bărbați vânjoși în salopete, plus un electrician și un specialist în montat și demontat mobilă.
— Doamnă, cu ce începem? — întrebă șeful echipei, aruncând o privire prin camere.
— Începem cu tot, — răspunse Ruxandra calm. — Se scot fronturile de la bucătărie. Plita, cuptorul, hota, microundele, mașina de spălat vase. Apoi mobila tapițată, apoi dormitorul. Antichitățile le înveliți în folie cu bule de trei ori. Verific eu fiecare colț.
Lucrurile au început să se miște. Nu era o împachetare isterică de femeie abandonată. Era o operațiune logistică rece, condusă cu mâna de fier. Ruxandra dirija totul cu tact de general.
Perdelele grele de catifea au căzut de la ferestre. Tablourile au fost de pe pereți. Electricianul a scos lustrele și aplicele scumpe, lăsând becuri goale. Parchetul italian a scârțâit sub bocancii grei ai bărbaților care cărau canapeaua de piele, dulapul, comoda sculptată și electrocasnicele. Apartamentul își pierdea luciul cu o viteză uluitoare și redevenea exact cutia de beton de acum cincisprezece ani.
Sâmbătă seara, duba imensă de la intrare era plină ochi.
— Doamnă, — zise șeful echipei, ștergându-se de sudoare, — avem o problemă. Nu mai încape nici o cutie de chibrituri. Am rămas cu masa de sufragerie și un taburet. Mai chemăm o mașină doar pentru ele?
Ruxandra s-a uitat la masa de lemn masiv și la taburetul singuratic.
— Nu, nu mai chemați. Lăsați-le. Să fie cadou de despărțire pentru proaspăta familie. Au nevoie de ceva pe care să-și clădească viitorul luminos.
A mai aruncat o privire prin odăile goale, cu pereții goi și firele care atârnau, apoi a închis ușa în urma ei.
Luni dimineața a fost o zi frumoasă. Mihai a parcat, i-a deschis mașina Sânzianei, a ajutat-o cu valizele. Ea se pregătea să treacă pragul unei locuințe de vis, în calitate de nouă stăpână.
— Uite-ne acasă, dragă, — rosti Mihai cu emfază, întorcând cheia în broască.
A împins ușa și a făcut un pas în lateral, lăsând-o să intre prima.
Sânziana a pășit în hol. Toc, toc, toc. Ecoul tocurilor ei a răsunat ca într-o sală de gimnastică pustie. S-a oprit brusc. Mihai, care o urma cu valizele, s-a izbit de ea. A ridicat privirea — și cuvintele i s-au blocat în gât.
În fața lor se întindea un apartament complet gol. Sufrageria: fără canapea, fără televizor, fără tablouri, fără perdele. În loc de candelabru de cristal, un singur bec chior atârna de tavan. Din dormitor, nimic. Nici pat, nici comodă, nici un fir de covor.
Mihai a rupt-o spre bucătărie. Acolo unde vineri stătea luxoasa bucătărie italiană, cu electrocasnice încorporate, acum se vedeau doar țevi de apă și prize negre. În mijlocul camerei, pe dușumea, un singur taburet și o masă. Pe masă, cheile Ruxandrei.
— Mihai… — vocea Sânzianei devenise subțire ca un ac. — Ce-i asta? Unde e totul?!
Mihai a clătinat din cap, alb ca varul:
— Ruxandra…
— Ce Ruxandra?! Vorbeai tu de apartamentul perfect, de casa în care o să trăim ca oamenii! Spunea-mi că ai gust, că ai investit în lucruri frumoase! Păi, aruncă tu o privire! O să dormim pe taburetul ăsta? Comandă acum mobilă nouă! Să mi se aducă până diseară!
Mihai a înghițit în sec. Știa prea bine că nu are bani pentru mobilă nouă. Toți banii fuseseră investiți în mașina înmatriculată pe numele mamei lui, iar până la salariu mai erau două săptămâni. Ca să mobileze din nou un apartament de trei camere, măcar la un nivel decent, avea nevoie de un credit uriaș. Iar noaptea asta, dacă nu stăteau pe jos, puteau să încerce la Sânziana, în garsoniera ei închiriată.
Sprijinindu-se de perete, Mihai a auzit, ca printr-un fum, ultimele cuvinte ale Ruxandrei: „Îmi iau doar ce-i al meu.” Și și le-a respectat. N-a atins pereții lui. A luat exact ce cumpărase ea.
Mă rog, pe mine mă amuză întotdeauna suferințele astea exagerate din melodramele ieftine. „A, o aduce pe alta! Îmi strâng poșeta, îmi ridic bărbia cu demnitate, îmi șterg o lacrimă și plec spre apus, lăsându-le toată agoniseala!” De ce, mă rog, o femeie adultă și cu capul pe umeri ar trebui să sponsorizeze fericirea altcuiva? Demnitatea nu înseamnă să pleci cu o singură valiză, dăruindu-i fostului tot confortul pe care tu l-ai plătit. Demnitatea înseamnă să-ți iei lucrurile pentru care ai muncit și să-l lași pe nesimțit exact cu ce-a adus.
Mihai se lăudase cu „metrii lui pătrați premaritali”? Perfect. Ruxandra i-a returnat cutia de beton în varianta originală. S-o stăpânească sănătos, doar el și cea mai frumoasă speranță a vieții lui.
