Fiecare bărbat poartă în el o mână de secrete. Unii ascund lei îndesați într-o șosetă. Alții inventează pescuitul printre sâmbete fără ecou. Iar Vlad Popovici își lăsa telefonul, invariabil, cu fața în jos.
Oriunde și oricând. Pe masa din bucătărie cu ecranul în jos. Pe noptiera de lângă pat, înainte de somn cu ecranul în jos. La restaurant, la casa părinților lui din Fălești sau chiar la un picnic printre cireșii din Zăbriceni tot cu fața în jos.
În timp ce Veronica observa toate astea la început ca prin ceață. Notase, apoi lăsase gândul să alunece, fără să-l apuce de tot, căci era una dintre acele frici pe care femeile nu și le pun nicicând în față. Răul necercetat nu doare, ci doar pulsează undeva, mut și anost.
Căsnicia lor era, totuși, una a cumințeniei fără arderi, dar și fără gălăgie. Vlad mergea la serviciu la biroul din Chișinău, Veronica la clinica ei veterinară. Sâmbetele curgeau liniștit: piața de la Colina Pușkin, seriale, vizite. Vizitele erau cu Cătălin și Rodica, cei mai vechi prieteni ai lor din facultate. Rodica mereu exploda de energie, râzând tare, cu siguranța aceea de sine care pe Veronica o obosea pe tăcute.
Totul părea să fie la locul lui. Dacă nu era, evident, telefonul acela.
Veronica îl vedea mereu întors și, de fiecare dată, își zicea: Lasă-l, e oamenii mari, poate are ticuri ciudate. Dar, într-o sâmbătă cu miros de vișine tăiate, încercând să apuce solnița, l-a dărâmat accidental. Telefonul s-a întors cu ecranul în sus, luminând un clip.
Vlad a intervenit mai repede decât reușea ea să cuprindă imaginea. Palma lui a alunecat grea peste ecran.
Iartă-mă, a murmurat Veronica.
Nu-i nimic, răspunse Vlad.
Amândoi au pretins că n-a fost nimic. Și-au fost exact ca acele seri când nimicul e chiar totul.
Veronica era o femeie cu minte ascuțită, iar asta îi era atât povară, cât și dar.
O femeie isteață nu ridică vocea la un telefon întors. Ci notează, precum într-o tabelă invizibilă: fapte, explicații. Și cât timp justificările se țin pe picioare, tace.
Tăcerea Veronicăi avea deja luni bune, iar tabelul minții era un ciorchine strâns.
Faptul unu: Vlad zăbovind la birou. Uneori revenea la ora nouă, la zece, tot mai rar la opt. De fiecare dată invoca același refren: proiecte, deadline-uri, clienți din Iași.
Faptul doi: Vlad era absent; se uita la televizor ca la un tablou prost înrămat. Răspundea lent, de parcă prindea firul de voce printre firele unui internet prost.
Faptul trei: Vlad se încorda când suna Cătălin.
Cătălin prietenul devotat, cu care Vlad râdea ore-n șir pe terasă sub lumina lunii din Orhei. Acum fața i se schimba când vedea numărul afișat. Puțin, dar Veronica simțea.
O dată a îndrăznit să întrebe:
Ce s-a întâmplat, e totul bine cu Cătălin?
Da, normal, a răspuns Vlad. De ce?
Parcă reacționezi altfel la apelurile lui.
Ți se pare, i-a tăiat-o Vlad, apăsând telefonul.
Rodica a sunat, miercuri seară, să schimbe două vorbe. Așa obișnuiau: fără motiv sau soți, doar un ceai, o vorbă, râsete. Rodica era mocnită, zglobie, genul acela care nu se plictisește niciodată la rând la coadă la Covrigărie.
Ce mai faci, Veronica?
Bine. Vlad iarăși rămâne târziu la muncă.
Ah, ce să faci, serviciul, a schițat Rodica, prea repede.
Săptămâna următoare, vineri seara, toți patru la Veronica. Cătălin și Rodica au adus un Merlot și prăjitură cu nucă, Vlad frigea mici în bucătărie prefăcându-se lipsit de griji. Veronica punea masa și absorbea fiecare intenție.
Între Vlad și Rodica se simțea o tăcere compactă, ascuțită. Nu-și aruncau nici glume scurte în fugă, de parcă s-ar fi evitat chiar din reflex.
Cătălin sorbea din vin, povestind despre proiecte. Vocea dreaptă, ochii triști. Veronica îl privea și se întreba: știe sau doar intuiesc, sau amândoi mimează liniștea prea deștepți pentru scandal.
Ce-ai, Veronica, de ești așa tăcută? a întrebat Vlad după ce au plecat oaspeții.
Sunt obosită.
Culcă-te devreme.
Mmm, a răspuns Veronica.
A rămas cu ochii spre tavan, nemișcată. Dincolo de perete, se auzea televizorul. Vlad nu urcase încă. Telefonul lui era pe noptieră. Desigur, cu fața în jos.
Veronica s-a întors spre perete. Încă lăsa explicațiilor o ultimă șansă.
Sâmbăta, Vlad a zis că pleacă la revizia tehnică a mașinii. Trei ore s-ar fi dus, poate mai mult.
Veronica sorbea cafea, răsfoia o revistă, apoi s-a apucat de curățenie. A dus aspiratorul din sufragerie, ștergea praful, aranja cărți. Pe perna mare de pe canapea, și-a oprit privirea: telefonul. Întors cu fața în sus.
Îl uitase!
În trei ani, Vlad nu lăsase niciodată telefonul acasă. O dată pierdu cheile, altă dată portofelul, chiar și geaca pe toamnă dar telefonul, niciodată.
Veronica a rămas cu cârpa în mână, privindu-l ca pe un animal exotic. Telefonul licărea. Difuz, străin.
Nu obișnuia să caute în mesaje. Simțea că oamenii au dreptul la spațiul lor personal. Principiul ei, călduț și comod, dar nu de ajutor când te ustură. Nu a citit textul notificării, dar poza contactului era clară.
O față de femeie, cu păr întunecat, zâmbet larg avatar mic și rotund. Și Veronica cunoștea bine acel zâmbet de la Rodica.
A rămas o clipă, două, cinci, privind fotografia cât o monedă. Ecranul s-a stins. Veronica nu s-a mișcat.
A mers în bucătărie, și-a turnat apă. Rodica soția prietenului lor, confidentă pe jumătate, camaradă de vineri seară, sărbătorită mereu pe 22 martie, pe care Vlad și Veronica o bucuraseră cu daruri an de an.
S-a întors în sufragerie. Un alt mesaj a aprins ecranul. Nu l-a citit nici pe acela.
Știa că, dacă va citi, ceva va crapă ireversibil. Dacă nu citea, o speranță minusculă trăia acolo: poate Rodica îi scria lui Vlad despre ceva nevinovat. Să-l felicite, să îl roage ceva despre Cătălin, să fi greșit contactul. Deși, nu, pe chat nu poți greși numele.
Știa, în rădăcina inimii, că nu era așa.
A șezut pe canapea lângă telefon. A privit cutiuța aceea rece, tăcută, ce părea să ascundă prea multe. Gândurile se rearanjau, încet: serile prelungite la birou, privirea absentă, reacția când suna Cătălin, dialogurile rare cu Rodica la ultima întâlnire, stânjeneala acelei explicații grăbite din partea Rodicăi.
Evident, Rodica știa. Era chiar cauza.
Și totuși… Cătălin, prietenul lui Vlad de douăzeci de ani! Să nu știe, să știe și să tacă, să bănuiască și să-și lase și el vreo tabelă mută în minte?
Ușa scării a pocnit. Pași urcând precipitat, Vlad revenea mai devreme sau poate uitase telefonul, ca într-un vis.
Veronica nu s-a ridicat. Vlad a intrat, a zărit-o, apoi telefonul lângă ea. Fața i s-a schimbat, infim, cât o frunză bătută de vânt. Dar Veronica urmărea expresia asta de luni bune.
L-am uitat, a spus el, neutru, arătând cu capul spre telefon.
Așa văd, a replicat Veronica sec.
S-a ridicat, a trecut pe lângă el, s-a dus la bucătărie, a băut un pahar cu apă.
În spatele ei era liniște de mormânt.
Vero, a șoptit Vlad, abia respirat.
Nu acum, a răspuns ea, calmă și distantă. Nu sunt pregătită.
Și era adevărul. Nu era gata de ceartă, plâns, lămuriri care doar fac praful să sară și mai tare. Era gata doar să accepte ceea ce deja știa.
Discuția adevărată a fost abia duminică, spre seară, în bucătărie. Fără țipete, fără veselă spartă, fără drame ca în filmele vechi de la Moldova-Film. Doar au șezut. Vlad a început timid:
Nu pot explica… ce s-a petrecut, a murmurat el.
Nu trebuie. Am înțeles de la avatar.
A tăcut mult. Apoi:
Tu știai?
Bănuiam. Dar mereu găseam altă explicație.
Și acum ce faci?
Nu știu ce faci tu mai departe. Eu mă gândesc la divorț.
Rodica a aflat în aceeași seară. Veronica i-a zis la telefon:
Rodi, știu. Nu-i nevoie să-mi explici. Spune-i lui Cătălin sau nu-i spune. Nu vreau să mai vorbim.
O tăcere de iarnă la Neamț. Un Vero… stins la capăt. A închis fără să mai răspundă.
Cătălin a aflat a doua zi. Veronica nu a vrut să știe cum. Vlad s-a întors acasă, cu fața întunecată, s-a trântit în fotoliu:
A sunat Cătălin.
Am înțeles, a zis Veronica.
Atât. Nici un cuvânt în plus.
Trei ani de căsnicie. Două decenii de prietenie. Un avatar cu zâmbet străin și două case dărâmate în tăcere, fără zgomot, fără spectacol ieftin.
Veronica a început împachetarea. Cărți, haine, câteva tacâmuri moștenite de la mătușa din Timișoara. Vlad stătea în camera cealaltă, rotindu-se din când în când pe scaun.
În prag, Veronica s-a oprit; telefonul lui Vlad era pe masă.
Cu fața jos.
A ieșit. Și-a tras ușa după ea, ca și cum ar fi pus capăt unui vis cu gust de cenușă.
