Gata, Marinuța, acum ești moștenitoarea bogată, Victor s-a lăsat pe spate în scaun și a râs atât de zgomotos, încât notarul strâmbă din nas, jenat. Ți-au rămas fierăstraiele, rindelele vechi… Poți deschide atelier sau le dai la fier vechi, dacă ai noroc.
Nu mă face să râd, Victore, Angela își acoperea gura cu palma, dar hohotele îi scăpau printre degete. Îmi imaginez cum te plimbi cu cufărul prin tot Chișinăul. Marinuța, poate să chemăm cărăuși să te ajute? Sau te descurci singură cu averea ta?
Unghiile ei străluceau roz aprins, părul aranjat în bucle, iar parfumul dulce părea că umple biroul. Își sprijinea umărul de Victor, să arate cine-i stăpân. Marinuța, în paltonul vechi cenușiu, cu mâinile pe genunchi, privea în gol, spre geamul unde ploaia de noiembrie transforma orașul într-o pata de gri. Tăcea.
Notarul tuși ușor, se aplecă iar spre acte.
După cum scrie în testament, lui Victor Pavel îi revine casa cu teren în sectorul privat și economiile din contul defunctului. Mariei Fedor cufărul din lemn cu scule, o carte de economii pe numele ei din anul 1987 și un plic sigilat. Plicul trebuie deschis aici, în prezența tuturor.
Plicul ăsta ce rost are? Victor răsfoia deja actele de casă, urmărind cu degetul fiecare rând. Ce-i cu plicul? Tata chiar a dat-o rău pe final…
Asta e voia lui, notarul întinse spre Marinuța plicul galben cu sigiliu de ceară.
Angela șopti ceva la urechea lui Victor și acesta zâmbi, aprobator. Ea, mai tare:
Victore, hai să vindem imediat casa, cât pentru o garsonieră ultracentrală, poate luăm și o mașină. Sau plecăm la Constanța, că acolo crește totul!
Marinuța rupse sigiliul, deschise foaia. Scrisul socrului era mare și zbuciumat, literele săreau. Prima frază o lovi în plex, îi fugărește privirea:
Marinuță, am știut tot. Despre Angela. Despre cum a plecat de lângă tine chiar când eu eram încă în viață. Despre cum tu aduceai ultimii bani pentru medicamentele mele, iar el petrecea prin restaurante cu noua fericire.
Marinuța a muncit 32 de ani la magazinul de pâine, ultimii 15 având grijă de socru. Soțul nu se arăta la tată era prea greu, nu rezista inima. Dar la pescuit cu prietenii și la cafele îi rezista inima de minune.
Marinuța schimba lenjeriile, îl întorcea pe bătrân, îi citea ziarul când nu mai vedea, număra fiecare leu pentru pastile. Victor număra zilele până la eliberare.
Socrul, tăcut și ursuz, rareori mulțumea. Cu o lună înainte să plece, o cheamă și-i cere cufărul din debara. Răscolise mult printre scule, și scoase plicul mototolit.
Ești bună, Marină, îi spusese cu privirea caldă, pentru întâia dată. Nu ca el. O să fac totul cum se cuvine, dar să nu-i zici nimic lui Victor.
O săptămână mai târziu veni notarul. Bătrânul dictase testamentul, Marinuța semnase ca martor, fără să citească atent. Iar peste trei săptămâni, el plecă. Victor la înmormântare nu plânse, doar dădu din cap la condoleanțe. După pomană dispăru nu mai pot respira aici. Marinuța spăla vasele, strângea masa, și liniștea în apartament era atât de adâncă, încât îi țiuia în urechi. Era pentru prima dată, după cincisprezece ani, singură, fără grija bolnavului.
Două săptămâni după, Victor își luă bagajul. Angela îl aștepta la scara blocului într-o scurtă albă, strălucitoare ca reclame la detergent. Marinuța din spatele perdelei privea cum Victor cară totul la mașină. Se gândea că poate va întoarce capul, va spune ceva, orice. Dar el urcă la volan și plecă. Perna fusese udă în acea noapte, dar n-a văzut nimeni.
Deci, casa-i a mea, banii tot, Victor răsfoia actele, mulțumit. Tata a făcut bine, cum se cuvine, totul la fiu. Tu, Marinuța, să nu te necăjești, poate găsești câțiva lei vechi pe cartea ta de economii, de pâine ai.
Dar cui folosește sculele astea? Angela chicotea, apropiindu-se. Poate le aruncăm, ce să facem cu ele în apartament?
Marinuța ridică ochii de la scrisoare. Îi privi el relaxat, învingător, ea ca trofeu. Își coborî privirea la literele tremurate ale unui om pe moarte.
Tu credeai că nu aud cum plângi nopți la bucătărie? Am auzit. Totul se aude, pereții sunt subțiri. Iată ce am făcut, Marinuță. Cartea aia de economii e pe numele tău acolo am pus despăgubirea mea din accidentul de muncă. O sumă mare, foarte mare. Am pus-o pe numele tău de când ai intrat în familia noastră am vrut să văd ce fel de om ești. Tu ai trecut testul, el nu. Banii au stat acolo cu dobânda. Acum e o sumă de cinci ori mai mare decât face casa asta. Poate și mai mult.
Ochii Marinuței se întâlnesc cu ai notarului. El aprobă, scoate alt document.
Maria Fedor, conform certificării băncii, pe cartea de economii deschisă pe numele dvs. se află o sumă ce depășește de multe ori valoarea imobilului lăsat lui Victor Pavel. E vorba de capital pentru mai multe locuințe în centrul orașului.
Tăcere. Doar ploaia șuieră dincolo de geam. Victor rămase ținând actele, zâmbetul i se șterse încet. Angela a uitat să râdă, o privire spăimoasă îi rătăcea pe față.
Cum adică de multe ori? Victor se îndreptă, hârtiile îi cad pe masă. Cât de mult? Cât e acolo?
Nu pot să anunț suma exactă fără acordul Mariei Fedor, dar pot confirma că e vorba de un capital semnificativ, notarul rosti calm, dar colțul gurii îi trăda un zâmbet subtil.
Victore, poate e o greșeală, Angela îi strânse mâna, vocea ei subțire, pierdută. E carte sovietică, nu are cum să fie ceva acolo… trebuie să verificăm…
Victor palid, apoi roșu, apoi iar alb. Privea Marinuța cu panică. Marinuța împacheta scrisoarea, o așeză în plic. Mâinile nu-i mai tremurau.
Gata, Marinuța, acum ești moștenitoarea bogată, repetă ea încet, fiecare cuvânt ca o lamă.
Victor ocolise masa, încercă să-i atingă umărul. Zâmbetul i se chirci, fals și jalnic.
Marinuță, suntem familie, atâția ani împreună, hai să discutăm ca oamenii! Tata a vrut să ne purtăm ca o familie, să împărțim… Nu-s un străin, nu?
Marinuța se ridică, trase scaunul. Luă actele și plicul de pe masă. Victor lângă ea, mirosul lui familiar de apă de colonie îi părea cândva liniștitor. Acum, grețos.
Să discutăm calm? îl privi drept, el făcu un pas înapoi. Calm ca atunci când ai plecat liniștit după două săptămâni de la parastas? Sau ca atunci când te rugam să mă ajuți cu tatăl tău și te duceai la ea?
Marinuță, ce rost are să răscolești trecutul, suntem adulți, putem negocia… Victor încercă să zâmbească, vocea îi deveni mieros, aproape rugător. Casa trebuie întreținută, are nevoie de renovare… poate mă ajuți și eu te ajut, nu suntem dușmani.
Angela se ridică, scurta albă i se deschise, lăsând să se vadă fusta scurtă.
Victore, chiar vorbim serios? țipătul ei se frânge. Mi-ai promis că plecăm la Constanța, că-ți iei mașina, că ai totul gata! Acum fosta ta ia tot, noi ce facem?
Angela, taci acum, nu te băga… Victor încercă să o oprească, dar ea deja striga și mai tare.
Nu tac! Am așteptat jumătate de an să divorțezi! Am răbdat promisiuni, și acum aflu că ea are mai mulți bani ca tine? Poate ar trebui să te întorci la ea!
Marinuța închise paltonul, își legă eșarfa. Mișcări liniștite, precise. Se uită la Angela, care se strânse și tăcu.
Ați râs de cufărul meu, vorbea încet, dar fiecare cuvânt era gheață. Cufărul acela e mai de preț decât toate planurile voastre, pentru că l-a adunat un om care știa ce-i cinstea. Voi nu veți înțelege niciodată.
Luă geanta, îi făcu semn notarului și ieși spre ușă. În spate, Victor striga ceva despre conștiință, ani, dreptate. Angela țipa, cerând explicații. Marinuța pășea pe hol, și ușa închisă le tăia vocile. Coborând scările, respira tot mai ușor.
Afară ploua de noiembrie, dar Marinuței îi era cald. Se așeză pe banca udă la stație, scoase plicul din geantă. Reciti scrisoarea, încet, cu atenție. La sfârșit, cu litere mici și tremurate, era o post-scriptum pe care nu o văzuse în biroul notarului:
Trăiește, Marinuță. Ai câștigat viața asta. Ia cufărul la fund, sub scule, ai fotografia mea cu bunica ta, tineri. Am vrut să știi că te-am înțeles. Că și a mea Catinca era ca tine. Mulțumesc pentru tot.
Marinuța împături scrisoarea, o strânse în geantă, și lacrimile îi curgeau singure. Dar nu erau lacrimile tăcute din nopțile la bucătărie. Era ceva nou eliberare, recunoaștere, pace. Plângea și zâmbea, iar trecătorii se uitau chiorâș, dar nu-i păsa.
Autobuzul veni după zece minute. Marinuța urcă la geam, privi imaginea ei în sticla udă. Paltonul cenușiu, eșarfa veche, fața obosită. Dar ochii îi erau altfel vii, liberi, neascunși. Scoase telefonul, verifică ecranul. Trei apeluri pierdute de la Victor. Apăsă și-l trecu la blocare. Un singur gest, și gata.
Orașul aluneca pe lângă geam case gri, străzi ude, felinare rare. Marinuța strânse geanta cu acte la piept și își amintea cum socrul i-a strâns mâna înainte de despărțire. Cum tăcea cu ochii plini de ceva important. Acum știa: spusese tot ce trebuia. Pe limba lui, cum a putut.
Coborî la stația ei, traversă curtea și urcă la etajul trei. Apartamentul o întâmpina cu o liniște altfel nu pustie, ci a ei. Marinuța își scoase paltonul, puse ceainicul la fiert, se așeză la fereastră. Orașul își trăia viața proprie străină, departe. Iar aici, în liniștea asta, începea viața ei. Fără Victor, fără socru, fără minciuna zilnică.
Dimineața va merge la bancă, apoi va lua cufărul. Va găsi la fund fotografia socrul tânăr, cu o femeie ce-i seamănă. Și poate va înțelege de ce a ales-o, în anul 87. De ce i-a încredințat totul. De ce tăcea, dar nu uita.
Și acum, stătea la fereastră și respira. Liber. Pentru prima dată, după cincisprezece ani.
