Era o seară banală de marți. Pusesem ceainicul pe foc, radioul murmura încetișor un oldies de la Compact, iar în aer plutea mirosul de mere coapte rețeta mea împotriva melancoliei de toamnă. Nimic nu prevestise vreo schimbare până când a sunat soneria.
Am deschis și, o clipă, am crezut că mintea mea s-a dus la plimbare. El era acolo. În același palton gri, cu aceiași ochi care se fac că n-au plecat niciodată de parcă venea de la magazin, nu după doi ani petrecuți prin străinătățuri cu vreo Ilinca mai tânără.
Bună, zise, ca și cum ne văzusem ieri.
N-am scos niciun cuvânt. L-am măsurat din cap până-n picioare, încercând să adun imaginea bărbatului care a plecat fără să privească în urmă, cu cel ce tocmai ateriza la ușa mea, intrând ca după pâine.
Acum doi ani, într-o după-amiază, și-a făcut valiza. A spus că nu se mai poate, că trebuie ceva nou. Noul a fost, desigur, o colega mai tinerică de la serviciu. Și-a luat lumea-n cap și a plecat la mai bine, lăsându-mă cu tot cu rate la bancă și facturi. Primele săptămâni mai trimitea câte-un mesaj: cum să plătesc lumina, ce fac cu rata la apartament. Pe urmă, tot mai rar. Apoi, nimic. Telefonul a tăcut. După câteva luni, am învățat să gătesc doar pentru una. Să dorm singură, să trăiesc cu aerul ăsta nou. Să mă descurc.
Și-acum, fix el la ușă. Fără veste, fără mesaj, fără flori, dar cu geamantanul după el.
Am reflectat la tot începu el, serios ca la spovedanie. Ce am făcut a fost o greșeală. Aș vrea să mă întorc.
Ce am făcut două cuvinte pentru doi ani ca și cum ar povesti despre un concediu ratat la Neptun.
Să te întorci unde? am întrebat, liniștită. La apartament, la masa din bucătărie, la Crăciunurile care n-au mai existat? La Minea de acum doi ani?
A tăcut. Și-a dat din umeri, ca și cum problema era deja pe jumătate rezolvată.
Păi tot aici e viața noastră, nu?
Atunci mi-am dat seama că, pentru el, timpul s-a oprit în loc. În mintea lui era simplu: vine, își dă haina jos și gata, viața revine pe făgașul de dinainte. De parcă am stat doi ani pauză în fața mesei, așteptând să apară pe ușă.
L-am invitat înăuntru, nu din prea mare drag, ci din curiozitate. Voiam să văd cu ce povești se întoarce omul, după doi ani de eliberare la exportat orgolii. S-a așezat la masa pe care o știa pe de rost. S-a uitat prin jur altă perdea, rafturi cu cărți noi, fotografii cu fetele la Vama Veche.
Vezi că te-ai aranjat, mi-a spus.
N-am avut de ales, am răspuns.
Și-a început povestea: că viața aia nu era ce sperase, că a fost frumos până au apărut grijile, că dorul l-a înnebunit, că nu se poate fără acasă.
L-am ascultat. Fiecare propoziție suna atât de familiar, de parcă încerca să astupe realitatea cu vorbe goale. Dar în cei doi ani și casa, și eu m-am schimbat.
În tot timpul ăsta n-ai trimis nici măcar o vedere, n-ai dat un telefon de sărbători, nici măcar nu te-ai interesat dacă trăiesc i-am spus fără să ridic tonul. Și-acum, gata, vii?
Da, pentru că te iubesc, zise cu aer de mare romantic.
Te iubesc a sunat ca o piesă de teatru prost jucată, lipsită de greutate, ca sarea fără magiun.
S-a așezat în fața mea, acolo unde cândva făceam planuri de vară și ne certam pe cine spală vasele. Se uita în jur ca și cum ar căuta să găsească ceva ce a pierdut. Dar nu era nimic pentru el oricât încerca, nu-și mai găsea locul printre lucrurile mele noi.
Să știi că pe-acolo totul părea altfel. Am crezut c-o iau de la capăt lejer. Dar țară străină, limbă străină, ea cu viața ei, eu cu ale mele Nu s-a legat nimic. Am realizat că aici mi-e locul.
Aici mi-e locul atât de copilăresc și naiv încât aproape mă trecea râsul. Unde ai fost când am tras de toate singură, când am vorbit cu copiii despre viitor pe o canapea goală, când am sărbătorit revelionul doar cu televizorul?
M-am uitat la el nu ca la un bărbat pe care l-am iubit, ci ca la o piesă lipsă dintr-un puzzle pe care nu vreau să-l mai completez.
Doi ani ai lipsit total am spus încet. Nici de Crăciun, nici la ziua mea, nici măcar o întrebare să văd că nu ai uitat de mine. Și-acum, gata, te-ai întors?
A încleștat mâinile pe masă.
Știu. N-am fost ce trebuia. Dar te iubesc.
Încă un te iubesc gol, ca o cheie rugină care nu mai deschide nicio ușă.
Nu-mi spune mie de iubire am oftat. Omul care iubește nu dispare doi ani și nu se înapoiază ca după concediu la Sovata.
A urmat tăcerea. Tăcerea aia grea, în care nu mai e nevoie să rostești nimic totul a fost spus deja, de prea mult timp.
Într-un târziu, s-a ridicat. A ajuns la ușă, s-a uitat peste umăr, încercând să imprime în minte fiecare detaliu.
O să-mi găsesc ceva cu chirie n-o să te presez, a spus lin.
Așa și trebuie am replicat. Că n-ai cum să mai schimbi nimic bătând din picior.
A plecat fără să trântească ușa. Doar a închis-o încet. L-am auzit coborând scările, sunetul pașilor pierzându-se. Și cu fiecare clipă, simțeam cum din mine se scurge toată tensiunea.
M-am așezat la masă. Ceaiul se răcise de tot. Cu puțin timp înainte, plutea ceva nedefinit în aer, ca o promisiune nehotărâtă. Acum, rămăsese doar liniștea. Nici bucurie, nici tristețe ci o certitudine pașnică.
Am deschis fereastra. Un vânt rece de toamnă a stârnit iarăși mirosul de mere făcute la cuptor. Am privit către ușă. Mi-am dat seama că, doi ani, deși n-a fost aici, undeva în mintea mea am lăsat mereu casa într-o așteptare, ca și cum ar putea reapărea oricând. Acum, știam sigur: nu.
Nu au fost lacrimi. A fost doar hotărâre. A mea, profundă și liniștită. Nu voiam să se întoarcă, nu fiindcă mă durea sau îl uram. Ci pentru că am învățat că nu mai am nevoie de cineva care poate dispărea când îi vine și crede că oricând găsește ușa deschisă la întoarcere.
Am închis ușa după el și, pentru prima oară de multă vreme, am simțit că sunt cu adevărat de partea mea. Și totuși, noaptea a venit, iar liniștea casei s-a așternut din nou și în gând s-a strecurat, firav, întrebarea: oare am greșit? Oare trebuia să-l las să rămână?
