Ștefan, nu înțeleg ce vrei, spuse Cătălina.
Nimic special, răspunse Ștefan. Vreau doar să stau singur, să mă odihnesc puțin. Du-te la țară, relaxeazăte, slăbește puțin. Altfel ai devenit complet palidă.
Lansează un privire disprețuitoare spre silueta sotrei sale. Cătălina ştia că luase în greutate din pricina grijii, dar nu spune nimic.
Unde e ăsta ținut? întrebă ea.
Într-un loc foarte pitoresc, zâmbi Ștefan. Îți va plăcea.
Cătălina hotărăște să nu riposteze. Şi ea are nevoie de odihnă. Poate suntem doar obosiți unul de celălalt, gândi. Să-l lăsăm să stea pe loc un pic. Și nu mă voi întoarce până nu îmi cere el să vin.
Începe să își împacheteze lucrurile.
Nu ai o supărare cu mine, nui așa? subliniază Ștefan. E doar pentru puțin, doar să te odihnești.
Nu, e în regulă, răspunse Cătălina cu un zâmbet.
Atunci plec, spuse Ștefan, sărutând-o uşor pe obraz înainte să iasă.
Cătălina oftă adânc. Săruturile lor pierduseră căldura de odinioară.
Drumul se prelungi mult peste ce se aştepta. Cătălina greşi două ori drumul GPSul se încăpăţâna și nu era semnal. În cele din urmă apari un semn cu numele satului: Valea Lupului. Locul era izolat, casele, deşi din lemn, erau îngrijite, cu frumoase sculpturi în lemn.
Aici nu există facilităţi moderne, gândi Cătălina.
Şi nu greșea. Casa părea o căsuță dărăpănată. Fără mașină şi fără telefon, ar fi fost transportată în trecut. Cătălina scoate telefonul. Îl sun acum, îşi spuse, dar încă nu era semnal.
Soarele cobora, iar Cătălina era extenuată. Dacă nu ar fi găsit casa, ar fi petrecut noaptea în mașină.
Nu mai avea chef să se întoarcă în oraș, nici să-i ofere lui Ștefan scuzele de nu mă descurc.
Coborî din mașină. Geaca ei roșie ieșea în evidență pe fundalul satului. Sclipi din ochi.
Bine, Cătălina, nu ne vom pierde, îşi zise cu voce tare.
Dimineața următoare, strigătul ascuțit al unui cocoș o trezi în timp ce se odihnea în mașină.
Ce gălăgie?. musă Cătălina în timp ce coborârea geamului.
Cocoșul o privea cu un singur ochi, apoi reluă să cantă din nou.
De ce țipi atât de tare? exclama Cătălina, dar văzu o mătură zburând prin faţa ferestrei și cocoșul se opri.
Pe marginea drumului apăru un bătrân.
Bună dimineaţa!, o salută el.
Cătălina îl privea nedumerită. Locuitorii păreau scoşi dintro poveste cu zâne.
Nu daţi atenție cocoșului nostru, spuse bătrânul. E bun, dar strigă de parcă lar tăia în jumătăţi.
Cătălina izbucni în râs, somnul dispăru imediat. Bătrânul și el zâmbi.
Veţi rămâne pe aici mult timp sau e doar o oprire?
Numai să mă odihnesc, cât va dura.
Intră, fetiţă. Hai la micul dejun. Îl vei cunoaşte şi pe bunicul. Pregăteştene niște prăjituri şi nu e nimeni să le mănânce. Nepoţii vin o dată pe an, copiii.
Cătălina nu ezită. Trebuia să cunoască sătenii.
Bunica lui Ștefan se dovedi a fi o adevărată bunică de poveste purta şorţ de bucătărie şi un fular de mătase, avea un zâmbet fără dinţi şi riduri miloase. Casa era curată și primitoare.
Ce frumos e aici! exclama Cătălina. De ce nu vin copiii mai des?.
Ana Maria, cu ochii blânzi, făcu un gest larg.
Suntem noi cei care le spun să nu vină. Drumurile sunt teribile. După ploaie trebuie să aşteptăm o săptămână ca să ieşim. A fost odată un pod, dar sa prăbușit în urmă cu cincisprezece ani. Trăim ca niște închiși. Ștefan merge la magazin o dată pe săptămână. Barca nu mai poate susţine greutăţi. Ștefan e încă voinic, dar vârsta.
Aceste prăjituri sunt divine! Nu aveţi pe nimeni care să vă întreţină?.
La ce să ne așteptăm? Suntem doar cincizeci. Altădată eram o mie. Acum toţi au plecat.
Cătălina reflectă.
Ciudat. Şi administraţia, unde e?.
De cealaltă parte a podului. Cu depăşirea am ajuns la 60 de kilometri. Credeţi că nu am cerut ajutor? Răspunsul e simplu: nu avem bani.
Cătălina înţelege că a găsit un proiect pentru vacanţa ei.
Spuneţi-mi, unde pot găsi administraţia? Sau mă însoţiţi? Nu pare să plouă.
Bătrânii se priviră între ei.
Eşti serioasă? Ai venit să te odihneşti.
Aşa este. Odihna poate lua multe forme. Şi dacă plouă? Trebuie să mă gândesc şi la mine.
Bătrânii zâmbiră călduros.
Administraţia locală îi răspunse:
Până când ne vei chinui! Ne faceţi să arătăm răi. Vedeţi drumurile oraşului! Cine ar da bani pentru un pod spre un sat de cincizeci de locuitori? Găsiţi un sponsor. De exemplu, Socolov. Laţi auzit?
Cătălina aprobă cu dinţi strânşi. Desigur că îl ştia Socolov era proprietarul firmei în care lucra soţul ei. Era născut pe aici; părinţii lui sau mutat în oraş când avea zece ani.
După o noapte de reflecţie, Cătălina îşi luă decizia. Avea numărul lui Socolov soţul ei îl apelase de câteva ori de pe telefonul său. Decise să-l sune ca o a treia persoană, fără să dezvăluie că Ştefan este soţul ei.
Primul apel eșuă, al doilea Socolov ascultă, rămâne tăcut un moment, apoi izbucneşte în râs.
Ştiţi, aproape că am uitat că mam născut aici. Cum e?. întrebă el.
Cătălina se înveseli.
Foarte bine, liniştit, oamenii sunt minunaţi. Îţi trimit poze şi clipuri. Igor Borislav, am încercat tot ceam putut nimeni nu vrea să ajute bătrânii. Voi fi singurii care pot face ceva.
Mă gândesc. Trimitemi pozele, vreau să îmi amintesc cum era.
Timp de două zile Cătălina se dedică filmării şi fotografierii pentru Socolov. Mesajele sunt citite, dar nu vine răspuns. Era pe punctul să renunţe, când Igor Borislav o sună direct:
Ekaterina Vasilievna, poate veniţi mâine la biroul meu pe Bulevardul Lenin, la ora trei? Şi pregătiţi un plan preliminar al lucrărilor.
Desigur, mulțumesc, Igor Borislav!.
E puţin ca o întoarcere în copilărie. Viaţa e o cursă nu ai timp să visezi.
Înţeleg. Dar trebuie să veniţi personal. Voi fi acolo mâine, sunt sigură.
După ce ridică receptorul, îşi dă seama: era acelaşi birou în care lucrează soţul ei. Zâmbea în sine, anticipând surpriza ce urma să vină.
Ajunse cu o oră înainte de şedinţă. După ce parcat maşina, se îndreaptă spre biroul soţului. Secretara nu era. Intră şi, auzind voci din sala de relaxare, se apropie. Acolo găsi pe Ştefan şi pe secretara lui.
La vederea lui Cătălina, amândoi rămâneau cu gura căscată. Ea stătea nemişcată în prag, în timp ce Ştefan se ridică brusc, căutând să-şi tragă pantalonii.
Cătălina, ce faci aici?
Cătălina fugă din birou şi, pe coridor, întâlni pe Igor Borislav. Ii înmână nişte documente şi, incapabilă să ţină lacrimile, se îndreptă spre ieşire. Nuşi aduse aminte cum a reuşit să revină în sat. Odată ajunsă, căzu pe pat şi începu să şchioape.
Dimineaţa următoare, au bătut în uşă să o trezească. La prag era Igor Borislav, însoţit de un grup de oameni.
Bună dimineaţa, Ekaterina Vasilievna. Am observat că ieri nu eraţi pregătită să vorbiţi, aşa că am venit personal. Doriţi ceai?.
Desigur, intraţi.
Fără să mai spună un cuvânt despre ce se întâmplase cu o seară înainte, luară ceaiul şi se adunară aproape de casă. Igor privea pe fereastră.
Ce delegație! Ekaterina Vasilievna, nu ar fi acest bărbat bunicul Ilie?.
Cătălina zâmbi: Aşa este.
De treizeci de ani era deja bunic, iar soţia lui ne hrănea cu prăjituri.
Bătrânul o privea pe Cătălina cu îngrijorare, iar ea răspunde prompt:
Ana Maria este în formă perfectă şi continuă să facă prăjiturile ei celebre.
Ziua se scurgea printre nenumărate activităţi. Colaboratorii lui Igor măsurau, luau notiţe şi numărau.
Ekaterina Vasilievna, pot să vă pun o întrebare? întrebă Igor. Despre soţul dumneavoastră îl iertaţi?
Cătălina reflectă, apoi zâmbi:
Nu. Ştiţi, îi sunt chiar recunoscătoare că sa întâmplat aşa Şi ce?.
Igor rămase tăcut. Cătălina se ridică şi privi în jur.
Dacă podul se reconstruieste, acest loc ar putea deveni un adevărat adevărat paradis! Renovarea caselor, zone de relaxare. Natura e neatinsă, autentică. Dar nu există nimeni să se ocupe de ea. Şi dacă nu vreţi să vă întoarceţi în oraş.
Igor o privea admirativ. Acea femeie era specială, hotărâtă, inteligentă. Nu o observase niciodată, dar acum o vedea sub o lumină nouă.
Cătălina, pot să vin iarăşi?
Ea îl priveşte fix: Vino când vrei, voi fi fericită.
Construcţia podului avansa rapid. Sătenii îi mulţumeau pe Cătălina, iar tinerii începeau să se întoarcă. Igor deveni un vizitator frecvent.
Soţul o suna des, dar Cătălina refuză să ridice și blocă numărul său.
În zori, un zgomot puternic se auzi la uşă. Cătălina, încă somnoroasă, deschise, aşteptând veşti rele, dar găsi pe Ştefan.
Bună, Cătălina. Am venit să te iau. Hai să nu te joci de-a curânda. Îmi pare rău, spuse el.
Cătălina izbucni în râs: Îmi pare rău? E totul?
Bine pregăteștete, ne întoarcem. Nu poţi să mă alungi din casă, nu uita, nu e casa ta, ai uitat?.
Acum te alung eu! exclama Cătălina.
Uşa scârțâi când se închise. Din încăpere apăru în haine lejere Igor:
Această casă a fost cumpărată cu fonduri ale companiei mele. Şi tu, Ştefan Alecu, mă iei pentru un prost? În prezent există un audit la birourile noastre, şi vei răspunde la multe întrebări. Cât despre Cătălina, iam spus să nu se îngrijoreze sănătatea ei e în pericol.
Ochii lui Ştefan se lărgi. Igor îl îmbrăţi pe Cătălina:
Ea este iubita mea. Te rog, părăseşte casa. Actele de divorţ au fost deja depuse, aşteaptă notificarea.
Mireasma de sărbătoare se răspândi prin sat. Igor mărturisi că a redescoperit dragostea pentru acel loc. Podul a fost reconstruit, drumul renovat şi sa deschis un magazin. Sătenii au început să cumpere case ca reședințe de vară. Cătălina şi Igor au hotărât să renoveze şi casa lor să aibă un refugiu când vor veni copiii lor.
