— Am anulat meșterul și livrarea țevilor. Stai weekendul fără apă și o să înțelegi cine e bărbatul în casa asta.
Asta mi-a aruncat Ion în spate, cu tonul unui boier aspru care-i lipsește pe robi de apa dulce.
— Weekendul ăsta plec la mama. Am nevoie de o pauză de la veșnicele tale cereri. Încearcă măcar o dată să rezolvi singură problemele bărbătești. Viața să te învețe să prețuiești pe cel care ține casa în spate.
Stătea în hol cu geanta de drum pregătită, pieptul ieșit în față de parcă sub geacă ascundea o decorație pentru salvarea galaxiei.
Ani de zile, Ion trata orice bec înșurubat ca pe o ispravă de interes național, iar bonul de la magazinul de materiale ca pe o carte de ordine.
Acum aștepta să mă văd dând din mâini și agățându-mă de piciorul lui, implorându-l să nu mă lase pradă unui sistem de apă stricat la căsuța de la țară.
Am tăcut și mi-am mutat privirea de la pantofii lui lustruiți la colivia din colțul camerei.
Acolo, pe stinghie, își curăța penele Mitică—un jaco mare, procurorul meu păsăresc cu o memorie fenomenală pentru prostiile altora.
Mitică s-a uitat la Ion cu un ochi galben și a croncănit semnificativ.
— Drum bun, Ioane, am răspuns eu liniștită. — O schimbare de ocupație e cel mai bun odihnitor.
Indispensabilitatea bărbatului e o marfă care se strică repede: odată ce ai trecut fără ea, se transformă în simplă incompetență.
Dar Ion încă nu știa asta. A pufnit zgomotos, a trântit ușa de la intrare de s-a scuturat tencuiala din tavan și a plecat în zare, la mămica lui, Valentina.
De îndată ce pașii s-au stins pe scară, am deschis calculatorul.
Comanda pentru reparație fusese făcută pe numărul lui, dar urma să fie plătită din cardul comun.
În istoricul de căutare al calculatorului pe care soțul, în elanul plecării dramatice, uitase să-l închidă, atârna o factură anulată pentru o pompă nouă, țevi și fittinguri.
Și lângă ea, o pagină deschisă cu o discuție.
Mi-am lipit ochii de ecran, iar zâmbetul ușor mi s-a transformat într-o furie rece.
În conversația cu un prieten furnizor era un mesaj scurt de la soțul meu: „Să stea Raluca două zile fără apă, după aia acceptă orice preț”.
Ion nu voia doar să mă lase fără apă weekendul, ca să se întoarcă apoi triumfător, salvator pe cal alb.
El comandase materialele de la firma fostului coleg de școală, cu trei ori mai scump decât prețul pieței.
Adică „capul familiei” plănuia nu numai să-mi dea o lecție demonstrativă de neputință, ci și să scurgă din bugetul familiei patruzeci și cinci de mii de lei pentru ceva ce pe piață costa cel mult cincisprezece.
Orice urmă de milă pentru soț se evaporase. Începea aritmetica simplă.
În două ore am găsit un furnizor direct pe baza de date angro. În trei minute am stabilit livrarea pentru sâmbătă dimineața.
Încă cincisprezece minute mi-au trebuit să găsesc pe forumul local un meșter priceput, moș Gheorghe, care a acceptat să monteze totul pe un preț rezonabil, nu pe sumele astronomice pe care soțul meu le trecea de obicei la „complexitatea muncii bărbătești”.
Weekendul la căsuță a fost nu doar productiv, ci și cu o plăcere cinică aparte.
Sâmbătă, moș Gheorghe a adus totul conform listei, a instalat pompa nouă, a reparațiat legăturile din plastic, a înlocuit fittingurile și a pornit sistemul.
Vechea pompă, pe care Ion o declarase de nereparat, a desfăcut-o chiar acolo, a găsit cauza ieftină a defecțiunii (un simplu contact slăbit) și a luat-o pentru piese, plătindu-mi cinci mii de lei.
Duminică, pe la cinci după-amiaza, căsuța mirosea a iarbă proaspăt cosită.
Pompa nouă pompa apa cu entuziasmul unui tânăr stahanovist, iar eu stăteam pe verandă, așezând în fața mea bonuri, certificate de garanție și facturi.
Imaginea era perfectă. Așteptam musafirii.
Poarta a scârțâit exact la șase. Pe alee au apărut doi oameni.
În față, ca o comisie severă într-o zonă de dezastru, înainta Valentina. În spatele ei, cu o figură tristă de atlant trudit, pășea Ion.
Se așteptau, clar, să vadă ruină, straturi uscate și pe mine zvârcolindu-mă în isterii cu o cheie în mână.
— Ei, Ralucă, a început Valentina, nici măcar nu ajunsese la scară. Vocea ei se scurgea ca o otravă dulce. — Ai înțeles acum că bărbatul în casă e capul? Femeia fără bărbat, cum se zice, se pierde la primul cui! Ionele a fost atât de îngrijorat, atât de îngrijorat, tot weekendul nu și-a găsit locul…
În clipa aceea, din fereastra deschisă a sufrageriei, unde era colivia adusă pentru vară, s-a auzit un croncănit sprinten, ascuțit:
— Capul a plecat! Apa a venit! Capul a plecat!
Valentina a tăiat brusc, ca o cântăreață care a uitat fonograma.
Ion și-a întins gâtul și s-a uitat la robinetul nou de pe peretele casei, din care, scânteind în soare, picura vesel apa.
Familia e ca o barcă: unul vâslă liniștit, altul critică zgomotos curentul, convins că el e căpitanul.
— Ce spuneți, Valentino?, nici măcar nu m-am ridicat din fotoliu. — Nicio pierdere. Poftiți, luați loc. Apă e, țevi schimbate, presiune excelentă.
— Cum… schimbate? a clipit soțul. — Cine a făcut? Tu nu te pricepi la așa ceva! Sigur ai fost înșelată sută la sută!
Mitică, simțind un public recunoscător, s-a apropiat de gratii, a dat din cap și a scos următoarea tiradă, copiind intonația soțului până la cel mai mic nuanță de lăudăroșie:
— Vine ea singură! Fără mine piere! Să simtă! Să simtă! Erou de canapea!
Ion a pălit. Valentina s-a întors nedumerită spre fereastră:
— Ioane, ce tot spune pasărea asta?
— A auzit prea mult la televizor, a încercat Ion să se justifice jalnic, dând înapoi spre poartă.
Importanța lui umflată se risipea pe loc, lăsând loc unei panică descoperite.
Dar procurorul păsăresc nu se oprea.
— Spune mamei! Spune mamei! Raluca nu poate! a terminat Mitică, scotând apoi un râs bolborosit, dezgustător, în care se recunoștea fără greșeală râsul lui Ion după o sticlă de bere.
Pe verandă s-a lăsat o liniște atât de adâncă, încât se auzea bondarul bâzâind peste straturi.
Fața Valentinei s-a înroșit ca sfecla. În sfârșit înțelesese profunzimea scenariului fiului ei: el nu „fusese îngrijorat”, ci organizase o diversiune ca să se afirme pe seama mea în fața ei.
— Acum despre cine și cum a înșelat, am luat hârtiile de pe masă și le-am împins cu un gest egal spre soțul ghemuit.
— Uite factura ta anulată. Patruzeci și cinci de mii pentru materiale de la prietenul tău. Și bonurile mele. Cincisprezece mii pentru tot, cu livrare. Plus cinci mii de la moș Gheorghe pe pompa ta „moartă”.
Am făcut o pauză, privindu-l cum își ascunde ochii.
— Total, Ioane: ajutorul tău neprețuit ne-ar fi costat bugetul treizeci de mii de lei pierdere curată.
Ion privea cifrele cu ochii sticloși. Buzele îi fluturau neputincioase, dar cuvintele nu ieșeau.
— Ioane… deci tu voiai să iei de la Raluca, prin prietenul tău, de trei ori mai mult? a întrebat încet Valentina.
Ea iubea atât de mult cuvântul „bărbat”, că pentru prima oară în seara aceea nu a găsit unde să-l plaseze.
Rămasă fără atuul principal – fiul genial –, soacra și-a strâns buzele atât de tare, că au devenit un cioc de găină, și și-a întors privirea. Apărarea unui bărbat care se făcuse de râs prin lăudăroșie și risipă nu intra în schema ei de lume.
M-am ridicat, sprijinindu-mă cu mâinile pe masă, și l-am privit drept în ochi.
Apoi am adunat hârtiile de pe masă și am vârât bonurile mele într-un dosar de plastic transparent, alături de factura anulată.
— Asta o să stea de acum în dosarul „decizii bărbătești”. Pentru istorie. Ca data viitoare când vrei să mă înveți viața, să avem de-a dreptul manualul.
Soțul a deschis gura, dar l-am oprit cu un gest.
— Bugetul familiei nu mai hrănește prietenii tăi. Nicio factură, niciun meșter, nicio decizie bărbătească fără acordul meu. Vrei să fii capul casei? Începe prin a fi util, nu dăunător. Cât timp produci doar vorbe mari și lipsă de bani, o să faci ce-ți spun eu.
M-am întors și am intrat în casă. Din spate nu se auzeau nici proteste, nici vechile lecții despre „soarta femeii”. Doar o respirație grea, umilită.
Când am pus mâna pe clanță, din fereastră s-a auzit din nou strigătul vesel al lui Mitică, care a pus punctul final, gros și definitiv, acestei povești:
— Erou de canapea! Arată bonul! Arată bonul!
