Deși deja trăim la limita subzistenței, soția mea și-a exprimat dorința hotărâtă să punem bani deoparte pentru un apartament al copilului nostru. Chiar ieri, după ce am primit leafa, mi-a spus răspicat: Încep să strâng bani ca să-i cumpăr o casă băiatului. Nu am fost deloc încântat de această decizie. Vreau să notez aici motivele, poate într-o zi îi voi putea explica și ei.
Acum mai bine de zece ani, am venit în Chișinău să-mi încerc norocul la bani. Sunt muncitor la construcții muncă grea, cu mainile și spatele mereu pline de bătături. Până să mă însor, trimiteam aproape tot venitul meu mamei mele din sat, oprindu-mi doar câțiva lei pentru strictul necesar. Colegii de pe șantier mă îndemnau să pun ceva deoparte, măcar pentru un apartament mic în oraș, dar nu puteam mai mult îmi încălzea inima să-i știu pe ai mei acasă în siguranță, decât să adun pentru mine. Pe lângă mine, mama mai avea doi băieți, însă niciunul nu rupea așa de tot din leafă ca mine.
După ce m-am însurat, am început să stăm cu ea și cu bunica ei într-un apartament vechi, aflat undeva între Buiucani și Telecentru. Pereții parcă plângeau după o zugrăveală nouă, însă n-aveam bani nici măcar pentru var. La început, am fost un bărbat bun, iubitor, dar cu soacra și bunica soției am fost mereu reținut, strâmtorat. Am zis că poate cu timpul mă voi acomoda, dar, din păcate, m-am schimbat în rău. Am început să beau, să fiu irascibil, să ridic tonul la soție și la mama ei, și le vorbeam mereu despre lipsurile casei. Poate că cea mai bună alegere ar fi fost să divorțez, însă soția m-a convins să facem un copil, sperând că se va îndrepta ceva. Sufletul și naivitatea ei m-au făcut să cred și eu că dă Dumnezeu să fie mai bine când vine copilul pe lume a rămas însărcinată, s-a născut băiatul.
Lucrurile s-au înrăutățit. Banii nu ne ajungeau nici pentru scutece. Indemnizația de maternitate abia acoperea produse esențiale pentru copil, deși țineam tot bugetul la comun. Mama soției plătea facturile din pensia ei amărâtă, tot ea îmi cumpăra medicamente pentru boala mea cronică. Bunica soției își strânsese toată pensia pentru crucea de la cap, iar la nuntă ne-a dat toate economiile.
Soția s-a gândit că rudele mele or să ne ajute cu ceva bani la nuntă, dar n-a contribuit nimeni. Toată petrecerea am făcut-o din banii primiți de la bunica soției și din banii adunați de mine la muncă. Am fi putut ține ceva mic și decent, însă eu am vrut să fie totul mare și frumos, ca la moldoveni.
După șapte ani de căsnicie, am continuat să-i trimit bani mamei mele. Pe perioada asta, casa mamei a fost renovată ca-n povești: acoperiș nou, mobilă, frigider și televizor aduse de mine. Când am trecut momente grele aici, în casă, soția a găsit mereu banii ascunși de mine, pe care-i puneam deoparte să-i dau mamei. Ne-am certat deseori pe tema asta, și am tot promis c-o să încetez.
Când mama s-a dus la Domnul, eu și fratele mai mare am decis, cu inima largă (unii ar zice cu capul în nori), să lăsăm toată casa fratelui mai mic, fără să cerem partea noastră. Așa că, tot ce am investit n-am mai văzut niciodată. Nici rugămințile soției n-au schimbat nimic știam că legal aveam dreptul să țin ceva, dar mi-a fost rușine în fața fratelui mai mic.
După ce s-a născut copilul, am devenit tot mai greu de suportat: tăios la vorbă, zgârcit la bani când era vorba de hrană și de cele strict necesare în casă, în special pentru soție. Până și cu soacra mă certam din orice nimic. Tot mai des dădeam de băutură. Îmi dau seama că un divorț ar fi ovariantă, dar copilul e încă mic, iar soția bolnavă, fără speranțe prea mari să se facă bine. Mai e și grija serviciului se aude că o vor concedia după concediul maternal… Deocamdată nu are pe cine se bizui, așa că mă are pe mine în continuare.
Recunosc, profit de pe urma greutăților ei. De multe ori îi tot repet că trăiește cu mama și bunica pe cheltuiala mea. Că nu mai pot să țin toată casa, deși adevărul e că banii sunt adunați la grămadă salariul meu, pensia soacrei, ajutorul de la bunica și ce mai câștigă ea din când în când.
Am tot discutat dacă n-am putea și noi, vreodată, să cumpărăm o casă pentru copil, să aibă și el un colț al lui. Deocamdată doar visăm la asta, că bani nu-s nici cât unghia mică. Dar ieri m-am încăpățânat să zic că trebuie să punem măcar o treime de salariu la pușculiță. Dar cu ce preț? Asta ar însemna să trăim cu pâine și apă, cine știe câți ani. Soția, normal, n-a fost de acord. Spune că nu e corect s-o facem pe pielea tuturor, mai ales când nu știm nici dacă va ieși ceva din toată strângerea asta de cureaua.
În sinea ei, și-a pus întrebarea dacă nu cumva eu vreau să strang bani ca să plec, să o las, să-mi fac alta viață pe banii aceia. Și are dreptate să se teamă. Relația noastră nu mai e demult una liniștită. I-am spus și eu frica mea: să nu cumva într-o zi să mă dea afară din casă și să rămân cu mâna goală. De nenumărate ori m-a amenințat în gând cu asta, dar nu cred că ar putea s-o facă, dacă aș lăsa-o în pace pe mama și pe bunica.
Din păcate, nici eu nu am pus mâna pe-o schimbare. Viața noastră, a casei, a rudelor, s-a transformat într-un coșmar fără ieșire. Notând toate astea, mi-am dat seama că pentru un trai decent contează să știm când să ne oprim, să nu ne încăpățânăm cu vise deșarte dacă asta aduce suferință celor dragi. Azi mă gândesc că uneori, cu cât te agăți mai tare de bani, cu atât mai repede îi pierzi, dar și liniștea casei odată cu ei.
