Soarele strălucea voios prin geamul biroului, unde doamnele deja umpleau încăperea cu zumzetul obișnuit. Intră directoarea cu o fată firavă și puțin observată de ceilalți.
Să vă cunoașteți, fetelor! Ecaterina va fi de azi cu voi, în locul lui Cristi. El a fost promovat. Sunt sigură că vă veți înțelege de minune, spuse doamna Tamara Stănescu, părăsind încăperea.
Ecaterina se așeză, fără vreun aer deosebit, la biroul fostului coleg. Scoase din geantă o cană elegantă și o fotografie mică, încadrată cu grijă. Se cufundă imediat în treburi, ca și cum ar fi lucrat acolo dintotdeauna.
Când sună clopoțelul care anunța pauza de masă, fetele aproape că se ridicară în același timp și plecară la prânz, ca într-un cor bine exersat. Doar Marina rămase, curioasă să vadă mai bine poza de pe biroul noii colege.
Privirea bărbatului din fotografie era pătrunzătoare, iar zâmbetul îi dezvăluia un șir de dinți albi și drepți. Marina se gândi:
Oare cine poate fi? Actor, cântăreț?
Făcu pe furiș o poză cu telefonul și se alătură celorlalte.
Toate așezate împreună la masă, ascultau poveștile Ecaterinei.
L-am cunoscut pe Sorin acum trei ani, în niște împrejurări tare ciudate. N-ați crede că așa ceva se poate întâmpla, începu ea, zâmbind.
Spune-ne, spune-ne! se rugau fetele curioase.
Gândurile o purtară cu trei ani în urmă. Pe atunci lucra într-o firmă mare. Ori că a greșit logisticianul, ori ea, dar produsul trimis către compania viitorului soț nu era cel corect. Au trimis-o chiar pe ea să rezolve problema.
Ecaterina era apreciată pentru priceperea sa, dar mereu lumea era înșelată de aspectul ei discret. O fată liniștită, fără machiaj, aproape invizibilă. Dar când venea vorba de negocieri, se transforma, blândă dar hotărâtă, reușind mereu să obțină ce-și dorea.
Șeful știa bine că este iscusită, așa că tot pe ea a trimis-o.
Cabinetul 312, domnul Sorin Enoiu, i-a spus recepționista.
A intrat hotărâtă, s-a prezentat:
Ecaterina, am adus marfa, însă a intervenit o eroare la transport.
A urmat o discuție tehnică. Sorin o privea cu atenție, mirat. Parcă o mai întâlnise undeva, poate într-un vis de demult. Părul ei roșiatic se mișca ușor, ochii verzi și curați îl fixau neclintiți. Vorbea calm și stăpânit.
Ecaterina, obișnuită cu astfel de situații, era gata pentru orice, însă Sorin i-a spus simplu:
Nu vom depune reclamație, sper doar să nu se mai repete.
Ea s-a ridicat și-a luat rămas bun.
După două zile, o aștepta la ieșirea din clădirea de birouri, când toți plecau acasă. Ecaterina era ultima care cobora.
Ecaterina, bună seara! Sunt eu, Sorin, cel cu reclamația care n-a mai fost, coborî el din mașină, zâmbind larg.
Bună seara, Sorin, da, m-am prins, răspunse ea, impasibilă.
Am două bilete la teatru. Mi-ar prinde bine companie, mama mea s-a îmbolnăvit și nu a putut veni…
Desigur, când e spectacolul?
În două ore chiar azi. Dacă ai nevoie să treci pe acasă, te pot duce.
Hai să încercăm, se gândi Ecaterina.
A apărut la timp, într-o rochie neagră care îi sublinia silueta fină. Sorin aproape că nu a recunoscut-o, atât de tare o schimbase ținuta și machiajul discret, de seară.
În sala de teatru, Sorin o studia pe ascuns, în timp ce ea știa replicile piesei, dovadă că îi era familiară. La final, Sorin a invitat-o la un restaurant, dar Ecaterina a refuzat cu delicatețe, motivând că o așteaptă o zi încărcată.
Sorin a dus-o acasă și a salutat-o cu respect. La sfârșitul săptămânii, a așteptat-o iar, și au mers la plimbare.
După două luni, ca de obicei, Sorin o aștepta după muncă.
Mama mea dorește tare mult să te cunoască. Ai vrea să vii la noi?
Chiar voiam să o întâlnesc, i-a răspuns Ecaterina.
Mama lui i-a primit cu multă căldură. S-au așezat la masă, au băut ceai cu dulceață de mere pădurețe, au mâncat tartă cu caise și alte bunătăți. Discuția a decurs firesc. Ecaterina i-a povestit doamnei Viorica (mama lui Sorin) despre rețeta bunicii sale de dulceață, despre tatăl care nu mai este și despre mama, profesoară de istorie.
La plecare, Sorin a condus-o acasă.
Îi place foarte mult de tine mamei. Sunt tare bucuros.
Așa au început să se vadă aproape zilnic. După un an s-au căsătorit, cu o nuntă frumoasă.
Ecaterina făcu o pauză. Fetele o ascultau cu sufletul la gură și nu ascundeau o ușoară invidie. Doar Marina gândea: Oare ce a găsit la fata asta atât de simplă? Nu e frumoasă, nu are nici un șarm aparte. De ce unii au noroc? Eu, cu toată frumusețea și grația mea, rămân de fiecare dată cu întâlniri nepotrivite sau dau peste necăsătoriți cu soții.
Se auzi din nou clopoțelul. Toate s-au ridicat să meargă înapoi la muncă. Marina îi șopti Svetlanei:
Uite, ăsta e bărbatul ei! Tu crezi? Că eu nu. Bate câmpii, inventează. Cum să fie el cu fata asta?
Chiar în acea seară, când toate ieșiră pe poarta biroului, o mașină a claxonat. Coborî chiar bărbatul din fotografie.
Ecaterina, sunt aici! îi făcu acesta cu mâna.
Era fără îndoială soțul ei. Marina se gândi: Oare de ce nu pe mine m-a ales? Parcă eu sunt mai potrivită.
Fetele îi urmăreau cu privirea, fiecare cu propriile gânduri.
Și, de multe ori, la vederea unor astfel de cupluri, ne întrebăm: Ce a găsit la ea? Poate a găsit exact ceea ce căuta. Nu frumusețea înseamnă totul pentru bărbați. Cu cele frumoase flirtează, dar pe altele le duc acasă. De ce? Oare ar trebui să-i întrebăm pe ei…
