Soarele bătea cu tupeu prin ferestrele biroului și toată lumea zumzăia ba despre concedii la mare, ba despre prețul roșiilor în piață. Tocmai atunci a intrat directoarea, doamna Paraschiva Ciobanu, cu o fată nouă de mână.
Fetelor, faceți cunoștință, asta e Lucreția, de azi lucrează cu voi, îl înlocuiește pe Radu. El a fost avansat. Sunt convinsă că o să vă înțelegeți. a anunțat cu autoritate doamna Paraschiva și a dispărut, cum îi stă în fire.
Lucreția s-a așezat la biroul lăsat liber de Radu. Și-a scos o cană cu flori de câmp și un mic tablou cu poza unui bărbat zâmbăreț. S-a pus instant pe treabă, de parcă lucra acolo de pe vremea când Teleormanul era sat.
S-a auzit la fix soneria de pauză și toată lumea a pornit miraculos spre sala de prânz de la parter, mai să dărâme ușa. Numai Marina a rămas, năpădită de curiozitate: cine-i bărbatul din poza de pe biroul noii colege?
Apropiindu-se ca un detectiv iscusit (ar fi dat-o gata pe Babenco și Columbo la un loc), Marina a văzut că din ramă o privea un bărbat arătos, cu zâmbet de reclamă la pastă de dinți.
Cine-o fi norocosul? Un actor, un cântăreț, vreo celebritate? se întreba Marina, gata să googlească pe loc.
A tras discret un click cu telefonul (doar să aibă material de bârfă pentru cafeluța de la ora 15), și s-a dus la masă.
Fetele, toate, stăteau în jurul Lucreției, cu urechile ciulite la povestea ei.
Eu cu Emil ne-am cunoscut acum trei ani, într-o situație atât de trăsnită, că nici n-ai crede că se poate, zice Lucreția, cu un zâmbet sincer.
Zi, măi, nu ne ține pe jar! au insistat fetele.
Se vedea pe fața ei cum își amintește: pe atunci lucra la o companie mare, și ori a amețit logisticianul, ori era și ea cu gândul la salată de vinete, că au trimis altă marfă soțului ei de-acum. Normal că au trimis-o fix pe ea să rezolve buclucul.
Lucreția era deșteaptă, pricepută, avea răbdare în negociere. Dar la aspect… ce să mai, o mâță cenușie tipică: fără ruj, fără tocuri, un pulover de la market. Totuși, când începeau discuțiile serioase, se transforma: domne, vorba moldoveanului te învârtea ca pe sarmale.
Șeful, cunoscându-i talentul, a trimis-o la drum. Când a ajuns la firmă, secretara i-a spus:
Cabinetul 312, Emil Popovici.
A intrat fără să bată, hotărâtă.
Bună ziua, sunt Lucreția, am trimis marfa greșit din păcate…
Și-a urmat clasicele explicații. Emil s-a uitat la ea de parcă o văzuse cu câțiva ani înainte, tot într-un vis ciudat.
Avea părul roșcat și ochi verzi, ca de pisică sofisticată, și vorbea calm, direct.
Lucreția se aștepta la scandal, însă Emil a surprins-o:
Lăsați, nu facem reclamații, am încredere că n-o să se mai repete.
A rămas cu gura căscată, a strâns mâna, și-a văzut de drum. Peste două zile, când a închis laptopul și-a pus paltonul, Emil o aștepta lângă scara blocului.
Luchi, să nu mă refuzi, am două bilete la teatru diseară! Mama e bolnavă și mă salvezi, dacă vii cu mine, a mințit el, ca orice bărbat Moldovean cu inițiativă.
Ei da, ce-i cu siretlicul ăsta? a gândit Lucreția suspicioasă, dar a acceptat.
Când a venit s-o ia, n-a recunoscut-o din prima: era îmbrăcată în rochie neagră, elegantă, machiată discret, tocuri nici prea mici, nici prea mari. Parcă se schimbase în altă femeie.
La teatru, Emil îi arunca priviri de vultur, dar a realizat că domnița noastră știa piesa pe de rost.
În seara asta nu mă duc la restaurant, am mâine negocieri grele, i-a zis ferm Lucreția, când el a încercat marea cu degetul.
A dus-o acasă, galant, apoi s-au văzut, firește, și în weekend la plimbare.
După două luni în care băiatul o tot aștepta cu răbdare pe la firmă, i-a propus:
Luchi, mama vrea să te cunoască.
Eram curioasă s-o întâlnesc, a răspuns ea.
Au fost primiți cu drag de soacra, tanti Vasilica, care i-a omenit cu ceai de mere, dulceață din cireșe amare, plăcintă cu dovleac și alte bunătăți moldovenești. Ca la unii care te primesc ca lumea. Lucreția i-a povestit despre cum făcea bunica ei dulceață, despre tătăl ei, care fusese muncitor la uzină și pățise un accident, despre mama ei, profesoară de istorie la liceu.
După masa ca între oameni normali, Emil a dus-o acasă, i-a spus:
Mama e încântată de tine, mă bucur mult!
De atunci, păreau nedespărțiți, se vedeau zilnic. Iar după un an, au făcut nuntă ca-n sat la Lăpușna, cu sarmale, găină la cuptor și dans până în zori.
Lucreția a rămas tăcută. Fetele o priveau cu jind, una mai suspinând, alta prefăcându-se ocupată. Doar Marina își rodea unghiile de invidie:
La ce-a găsit la mâța asta cenușie? Fără țâțe, fără poziții, nimic! Iar eu, cu picioare până la cer, oricât încerc, numai la combinații de-o noapte am noroc…
Când s-a terminat pauza, victorioase au revenit în birou. Marina a șoptit către Svetlana:
Fă, tu crezi că e pe bune poza aia? Ori a inventat tot! Un bărbat așa n-ar băga-o în seamă nici la spital! Haha.
Spre seară, la ieșirea din firmă, un Logan nou s-a oprit în trombă lângă trotuar. Din el a coborât chiar bărbatul din poză.
Luchi, hai la mine, i-a făcut semn vesel.
Toate fetele au holbat ochii peste gard, niciuna nu zicea nimic, dar fiecare ofta în sinea ei: De ce nu se uită la mine?
Și uite-așa, de câte ori vezi o pereche de genul ăsta, nu poți să nu te întrebi: Ce-a văzut, măi, la ea? Poate că a găsit exact ce căuta. Că bărbații nu sunt mereu după frumusețe. Cu una frumoasă se laudă, cu alta se căsătoresc. Cum zice românul, Nu frumusețea ține casa!. Dar de ce? Poate trebuie să-i întrebi pe ei.
