**Jurnal, 26 iunie 2026 luni**
Nu, Serghei, și ce o să facă ea? Soția mea e ca lemnul, nu-i pasă de nimic. Nu-ţi face griji, am găsit deja cumpărătorul pentru apartamentul ei.
Am rămas în hol, cu două saci plini în ambele mâini. Cheile se legănau în încuietoare nici nu am reușit să închid ușa din spate. În saci aveam cartofi, ceapă, pulpe de pui, hrișcă la reducere și trei iaurturi pentru Costel doar albe, fără zahăr. Încă mă întrebam dacă voi reuși să decongel carne înainte să o arunc pe tigaie ca un cub de gheață, să iasă mai degrabă fiert decât prăjit.
Vlad stătea cu spatele la ușă, telefonul lipit de ureche, amestecând ceva în ceașca lui cafea instant cu trei linguri de zahăr. În plus, nu a spălat niciodată vasele după el.
Nici nu va observa, continua el, scuturând din ceașcă. Documentele de transfer, spui, semnezi. Ea îmi crede. Lemnă. Fără emoții, fără caracter. Menajera e gratuită.
A început să râdă. Vocea lui mi-a adus aminte de râsetele pe care le făcea în garaj cu prietenii, când eu spălam vasele după petrecerea lor. Și când Costel, în copilărie, cădea de pe bicicletă, eu veneam cu gunoiul de zahăr, iar Vlad stătea și îl tachina: Hai, nu fi găină, ridică-te singur.
În urechi am auzit un zgomot ca înaintea unei furtuni. Degetele s-au strâns pe mânerul sacilor, celofanul s-a înfipt în palmă până la obrajii albaștri. Am așezat încet cumpărăturile pe podea, am scos telefonul și am pornit înregistratorul.
Din bucătărie se auzea mormăitul: Vlad discuta cu Serghei despre cârlige de pescuit și excursia de mâine la lac. Așa e el: aruncă veninul și apoi trece la vorbe de nimic. Ca și cum nimic nu sar fi întâmplat. Ca și cum eu aș fi cu adevărat lemnă.
Am apropiat telefonul de crăpătura ușii deschise și am așteptat să se despartă de Serghei, promițând să finalizeze tranzacția săptămâna viitoare.
După ce Vlad a închis firul, a lăsat telefonul pe masă și a mers în viteză spre frigider. Am închis înregistrarea, am băgat telefonul în buzunar, am prins sacii și m-am strecurat pe lângă bucătărie spre dormitor. Am închis ușa și m-am sprijinit de tocul ei.
Sub degetele mele ardea o flacără rece voiam să țip sau să gem ca o lupă. Douăzecipatru de ani de căsnicie. Costel, școala, facultatea, creditele lui pe care le plăteam din vacanțele mele. Mama lui, pe care o duceam la spital de trei ori pe săptămână până la sfârșitul vieții ei. Șosetele lui, chiftelele, merele dragă, unde e cămașa mea albastră?. Și acum eram lemnă. Cumpărătorul era deja în viză.
M-am așezat pe pat, privind mâinile mele. Praful de hrișcă se lipise de ele. Am privit inelul de nuntă subțire, șters. El mi la dăruit când locuiam în căminul studențesc, mâncând spaghete cu ketchup. Am vrut să-l arunc pe geam, dar nu am făcut-o. Am respirat adânc, cum mă învăța mama: Ilinca, dacă te supără ceva, numără până la zece și apoi gândește ce să faci.
Am numărat până la douăzeci. Apoi m-am ridicat, m-am spălat cu apă rece și am scos din sertar o agendă veche. Am găsit un telefon de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară notasem când îi înregistram mamei invaliditatea.
În receiver se auzea o voce feminină: Interdicția de a realiza acte de înregistrare se poate impune prin portal, dar este mai bine să veniţi personal. Am răspuns că vin imediat.
Era aproape ora trei. Vlad se auzea în bucătărie probabil prăjea ouă. Am ieșit în hol, am luat haina.
Unde te duci? ma întrebat fără să se întoarcă. Tigăul sclipea.
La pâine. Nu am nimic de gătit pentru cină.
Bine, adu-mi și țigările.
Am coborât în lift. Bătăile mele nu erau de frică, ci de conștientizare: douăzecipatru de ani nu am făcut nimic fără aprobarea lui. Chiar culorile tapetului le alegem împreună, iar el apoi spune: Bejul e plictisitor, ar fi trebuit verde. Am tăcut.
Oficiul era gol. O tânără la fereastră privea documentele.
Sunteţi sigură că doriţi să puneţi interdicţie? Fără prezenţa dumneavoastră personală, niciun împuternicit nu poate vinde, dona sau schimba apartamentul.
Exact.
A tastat pe tastatură. După cincisprezece minute am ieşit în stradă cu hârtia. Am băgat-o în buzunarul interior al hainei, lângă telefonul cu înregistrarea.
M-am întors acasă cu o chiflă și o pachet de țigări preferate ale lui Vlad. El era întins pe canapea, privind un film de acţiune. Am mers în bucătărie, am pornit ibricul. Pe tigaie erau resturi arse de ouă le-am spălat, ca de obicei.
În jurul orei şapte a bătut ușa. Vlad sa ridicat, a smuls tricoul.
E pentru mine. Ilinca, pune ibricul, un om bun va veni.
Am încuviinţat.
Coridorul a adus un bărbat de cincizeci de ani, în palton scump, cu un portofoliu. Vlad sa agitat, a zâmbit larg.
Vă prezint pe Oleg Borş, agent imobiliar. Vrem să rezolvăm problema apartamentului.
Am ieșit din bucătărie, uscată pe prosop. Lam privit pe Vlad chipul lui plin de satisfacție.
Vlad, îţi aminteşti că azi dimineaţă ai vorbit cu Serghei?
S-a blocat. Zâmbetul i sa risipit ca tapetul prost lipit.
Ce? Da a fost ceva, dar
M-ai numit soție de lemn şi ai zis că ai găsit cumpărător pentru apartamentul meu. Și că nu voi afla nimic.
Un moment de tăcere. Agentul schimba picioarele dintrun picior în altul. Vlad a roşi la început, apoi obrajii i sau uns de roșu.
Ce mai zici, Ilinca? a început, dar eu iam ridicat mâna.
Nu, nu. Am auzit totul. Ascultă.
Am scos telefonul și am redat înregistrarea. Vocea lui a umplut camera: Soţia mea e ca lemnul am găsit deja cumpărătorul ea îmi crede menajera gratuită.
Agentul sa retras spre uşă.
Domnule Borş, nu aţi menţionat că există particularităţi.
Vlad mă privea ca pe un străin.
Înregistrai? Mă urmăreai? a şoptit.
Stăteam la uşă, cu sacii de cumpărături, pe care ii cumpăram din salariul meu, ca să mâncaţi dumneavoastră, Costel şi prietena lui la cină. Iar tu, în acelaşi timp, negocii casa mea. Casa mea, Vlad. Nu a noastră. A mamei.
A făcut un pas spre mine, dar eu am continuat calm:
Şi încă ceva. Astăzi am fost la Oficiul de Cadastru şi am pus interdicţie pentru orice act cu apartamentul fără prezenţa mea. Deci cumpărătorul tău am arătat spre agent poate căuta altă opţiune. Acesta nu se mai vinde.
Agentul a dat înapoi:
Cred că mă voi retrage. Vlad, ne auzim. Scuzaţi-mă.
A ieșit prin ușă. Rămăsesem doar noi doi. Vlad stătea în mijlocul camerei și înghiţea aerul ca un peşte pe mal.
Ce ai făcut? Ai distrus tot! Aveam planuri!
Tu aveai planuri. Eu aveam încredere. Iar tu ai ars acelaşi lemn. Aşa că, Vlad, lemnul arde. Și eu am ars.
S-a așezat pe canapea, a îmbrăţişat capul.
Ilinca, îmi pare rău. A fost o greșeală. Nu am vrut. A fost Serghei care ma împins
Serghei, am chicotit, mereu există un vinovat. Nu tu, care ai trăit 24 de ani din banii mei, bei ceaiul meu, dormi pe lenjeria mea și mă trată aiurea ca pe un obiect de decor.
Miam scos inelul, lam pus pe măsuţa de cafea.
Mâine depun cererea de divorţ. Apartamentul rămâne al meu e moștenirea mamei, tu nu ai niciun drept. Îţi faci bagajele în săptămâna următoare. O să-i explic lui Costel, e adult.
Ilinca
Nu, nu. Nu-ţi imagini cât de uşor mă simt acum. Pentru prima dată după mulţi ani nu mă gândesc la cină. Gândesc la faptul că am o casă și am propria mea viaţă.
Mam dus în dormitor, am închis ușa. Telefonul a bipsuit un mesaj de la prietena mea: Cum a fost ziua?.
Am răspuns: Excelent. Am încetat să fiu lemnă.
Dimineaţa mam trezit la şapte. În loc să fug să aprind ibricul pentru Vlad, am tras pe mine, am pus halatul şi am făcut cafea pentru mine. Măcinată, cu scorţişoară. Vlad bea doar instant, iar eu mereu am preferat boabele.
Vlad a ieșit din camera cu faţa încrețită, a privit ceţcuţa în mâna mea.
Şi mie?
Vlad, e timpul să-ţi găseşti o nouă menajeră. Lemnul uneori prinde viaţă.
Am luat o înghiţitură. Caféaua era arzătoare. Mâinile îmi tremurau, iar ceaşca a ciocnit din dinţi. Dar era cea mai bună cafea pe care am băut-o vreodată, pentru că era pentru mine.
A bătut cineva la ușă. Am pus ceașca pe tejghea și am deschis. La prag era din nou Oleg Borş, fără portofoliu, tot în palton, dar cu ochii pierduţi.
Scuzaţi că vin devreme. Domnişoara, soţul dumneavoastră a menţionat ieri că apartamentul e al dumneavoastră, dar nu ştia că nu ştia Aş dori să vă ofer serviciile mele ca agent, dacă vreţi să vindeţi sau să cumpăraţi ceva.
Am rămas fără cuvinte, privind la el. Din bucătărie a ieșit Vlad, cu faţa încurcată.
Ce faci aici? a strigat.
Lucrez, a răspuns calm Oleg. Am un nou client.
Mia înmânat o cartelă de vizită. Am întors-o în mână, apoi mam uitat la Vlad, la furia lui neînţeleasă, la Oleg cu zâmbetul de vânzător.
Ştiţi, Oleg, mă voi gândi. Dar nu astăzi. Astăzi am planuri: îmi iau o pisică. Poate şi o tigaie nouă.
El a încuviinţat, a plecat. Vlad a mormăit ceva şi sa ascuns în cameră. Eu am închis ușa, mam sprijinit pe ea şi am început să râd, încet, aproape mut. Pentru prima dată în mulţi ani am râs dimineaţa, în holul propriei case.
Am terminat cafeaua cu un zâmbet. Mă gândeam la numele pe care îl voi da noii pisici: Marta, în amintirea celei care a trăit la noi când tatăl o dăduse vecinilor blăniţa peste tot. Acum Marta va fi a mea și nimeni nu va putea spune că blăniţa e o problemă.
