Mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri întâmplările acelea tulburi dintr-o vară de demult, pe când Ileana, soția lui Adrian, se afla pe ultima sută de metri cu gemenii. Era trecut de miezul nopții când Ileana s-a trezit sub povara burții care părea de plumb. Liniștea casei era spartă numai de sforăitul apăsat al lui Adrian și ticăitul ceasului vechi din hol.
A încercat să se întoarcă pe partea cealaltă, dar canapeaua bătrânească a scârțâit trădător. Adrian, care dormea lipit de perete, s-a întors enervat și a mormăit:
Ileano, iar nu te găsești locului? Mă scol în trei ore, ai milă.
Ileana a rămas nemișcată, tânjind după o gură de aer. De jumătate de an, ăsta era refrenul lui Adrian. Parcă uitase că sarcina cu gemeni nu e un moft. Se schimbase cu totul, făcuse din fiecare leu socoteală, verifica bonurile de la magazin și strâmba din nas când Ileana îi cerea fructe.
Ai văzut ce prețuri? șuiera el, răsfoind bonul. Mănâncă mere, sunt de-ale noastre, de sezon. Piersicile-s mofturi. Eu duc toată greutatea în spate, iar tu toată ziua acasă.
Ileana s-a ridicat încetișor, ținându-se de șale și târându-și picioarele umflate abia încăpând în papuci, a ajuns în bucătărie. S-a așezat la masa de lângă fereastra întunecată, privind strada pustie. O măcina neliniștea. Avea teamă pentru naștere, dar parcă mai mult pentru întoarcerea cu doi prunci în acel apartament plin de reproșuri.
Dimineața, Adrian se agita să plece la serviciu. Trântind hainele, căuta șoseta lipsă, trăgea de ușile dulapului.
Ți-ai făcut treaba cu cămașa? a aruncat el peste umăr.
E, aici, pe spătarul scaunului, Adi.
Puteai măcar să-i coși nasturele ăla atârnat. În fine, eu trebuie să plec. Vin târziu, avem ședință la directorul general. Să nu mă suni, la șef telefoanele nu-s permise.
A plecat, fără să-i arunce un rămas bun. Ușa s-a trântit. Ileana a auzit cum s-a încuiat cheia de sus, tocmai aceea care mereu se bloca. Se deschidea greu, numai cu două mâini și cu forță.
Mai târziu, Ileana s-a apucat să facă ordine prin hol. Voia să scoată cutia cu hăinuțe vechi, lăsate de o verişoară. A tras un scăunel aproape.
Doar un pic, la margine, șoptea ea să-și facă curaj.
S-a ridicat, s-a întins. Deodată, vederea i s-a întunecat o amețeală i-a tăiat picioarele. Talpa a alunecat pe scăunelul lucios și s-a prăbușit pe covor, lovindu-se la șold.
A scâncit. O durere ascuțită i-a străbătut burtica de jos.
Nu acum, prea devreme a șoptit speriată încercând să se ridice.
Valurile durerii au venit tot mai repezi. Știa: a sosit momentul. Telefonul era pe noptieră, la un metru de ea. S-a târât, lăsând o urmă udă, fiecare mișcare aducând altă durere.
A apucat telefonul cu mâini tremurânde. Contactele erau alfabetice.
Adrian și imediat dedesubt Andrei Vlad (Director General). Îi salvase numărul lui Andrei Vlad, patronul firmei, cu o lună în urmă, când trebuise să semneze actele pentru concediul maternal și soțul nu răspundea.
A apăsat pe Adrian. Tonuri lungi și reci. Nimic. A mai sunat încă o dată.
Abonatul nu poate fi contactat temporar.
A copleșit-o panica. Era singură, blocată cu ușa încuiată, fără șanse să iasă. Oricât ar fi venit medicii de urgență, n-aveau cum intra.
Fără suflu, a intrat pe mesagerie. În mintea ei încețoșată, era convinsă că îi scrie soțului.
Trebuie să merg la maternitate, ușa e încuiată! A început, am căzut, nu mă pot ridica. Vino repede, te rog!
A trimis mesajul și telefonul i-a scăpat, ecranul s-a stins.
Andrei Vlad, patron al unei companii mari de construcții moldovenești, ținea o ședință severă când a auzit vibrația telefonului. A recunoscut numărul Ileana, soția managerului său de aprovizionare, Adrian. O femeie liniștită, de omenie.
A citit mesajul, iar fața i s-a întunecat.
Ședința s-a terminat! a tunat el scurt, ridicându-se.
Domnule director, dar bugetul a încercat contabilul.
Afară toți!
A ieșit val-vârtej, sunând pe șeful de securitate.
Verifică urgent unde-i telefonul lui Adrian! Și pune-mi mașina la scară, conduc eu.
I-au trimis rapid locația. Adrian nu era la muncă semnalul apărea în zona Complexului de odihnă Codrii.
Andrei Vlad a încleștat maxilarul.
A alergat cu mașina cât l-au ținut nervii, la apartamentul Ilenei a ajuns în cincisprezece minute. El însuși pierduse soția cu câțiva ani în urmă inima i se oprise fără veste. Cunoștea prea bine neputința aceea amară.
A urcat în fugă la etajul trei. Ușa încuiată. Dinăuntru, se auzea un oftat slab.
Fără ezitare, s-a dat un pas înapoi și a lovit cu toată greutatea. Broasca a ținut, dar la a doua lovitură s-a rupt. În coridor, Ileana stătea ghemuită.
Ileana!
Ea și-a ridicat ochii aburiți, șoptind:
D-le Andrei Vlad? Unde-i… Adrian?
Sunt în locul lui. Ține-te!
A luat-o în brațe. În mașină, gonea spre maternitate, făcând să se ferească toate mașinile de pe drum. Ileana respira greu pe bancheta din spate.
Nu mai e mult, hai că ajungem, spunea el privind în oglindă.
La spital, doctorii i-au întâmpinat cu targa Andrei apucase să sune la directorul medical.
Sunteți soțul?
Sunt tatăl, a răspuns tăios. Aveți grijă de ea și copii, cu capul răspundeți!
A rămas pe hol, măsurând nervos plăcile de gresie. După trei ore, a ieșit doctorul.
Gata, puteți răsufla. Doi băieți. A fost necesară intervenție serioasă, dar au ieșit. Sunt micuți, vor rămâne puțin sub supraveghere, dar respiră singuri. Mama slăbită, dar va fi bine.
Andrei s-a rezemat de geamul rece.
Mulțumesc, a șoptit.
A scos telefonul. L-a sunat pe Adrian. În sfârșit, a răspuns: glasul îi era îngroșat, pe fundal râsete de femei și muzică.
Alo… șefule? Da, sunt pe șantier, semnal prost…
Pe șantier la Codrii? vocea lui Andrei Vlad era rece, amenințătoare.
O pauză grea.
Domn director eu
Ești concediat, Adrian. Fără nicio recomandare. Să nu te mai prind în oraș. Și roagă-te soția să te ierte. Eu n-aș face-o!
Ileana a deschis pentru prima dată ochii abia a doua zi. Era într-un salon luminat, liniște și ordine. O sticlă de apă minerală și un suc pe noptieră.
S-a deschis ușa, a intrat Andrei Vlad obosit, fără cravată.
Cum te simți?
Domnule Andrei îmi pare atât de rău am greșit la contacte
Să-i mulțumești norocului pentru greșeală, a zâmbit el ușor. S-a așezat. Ileana, trebuie să vorbim serios.
I-a spus totul despre mesaj, despre Complexul Codrii, despre concediere. A vorbit scurt și direct.
O să te sune, o să ceară iertare. Apartamentul e, presupun, al lui?
Al părinților lui, a șoptit Ileana, reținând lacrimile. N-am unde să mă duc. Doar la mătușa din sat, departe
Andrei Vlad a bătut cu degetele în genunchi, gânditor.
Ascultă, la mine e o casă mare, două etaje. De ani de zile stau aproape singur. Am aripa de oaspeți. Locuiești acolo cu copiii până te pui pe picioare. Mie-mi lipsește o mână de ajutor prin gospodărie, iar străini nu suport. Să știi nu-i pomană.
Dar eu cu doi bebeluși ce mai gospodină sunt eu?
O să te descurci. Angajăm și o fată ajutor. Nu-i caritate, Ileana. Mă simt mai liniștit cu viață în casă.
Externarea a fost liniștită. Adrian a încercat să pătrundă, dar portarii nu l-au lăsat. Striga sub ferestre, năuc, cu mirosul băuturii pe el.
Ileana, privind din salon, nu simțea nimic totul se stinsese în ea, rămăsese doar liniștea.
Andrei Vlad a venit s-o ia. I-a încărcat bagajele, a asigurat scoicile pentru copii.
Hai acasă, a spus simplu.
Viața la vila lui Andrei Vlad s-a așezat într-un ritm blând, liniștitor. Căminul mare a prins viață. A mirosit iarăși a rufe curate și a cremă de copii.
Directorul nu era deloc fioros: serile, când venea, se tot încumeta să ia pe unul sau pe altul din băieți în brațe, încercând să-i adoarmă.
Ei, bandiților, creșteți, sau ce? mormăia el, groasa.
Cei doi Nicolae și Victor îl priveau cu ochii lor mari și grași.
Fostul soț a dispărut. Când a aflat că Andrei Vlad îl blocase la toate firmele, s-a mutat la mama lui. Trimițea câte o sumă de lei, dar Ileana nu se mai sinchisea. Simțea, pentru prima dată după multă vreme, că cineva o ocrotește.
Au trecut doi ani.
Era duminică, în toiul lui Cuptor. Ileana aranja masa sub foișor. Andrei Vlad încingea grătarul.
Copiii alergau prin iarbă după un bondar.
Tată, uite, un gândac! a strigat Victor, arătând spre cer.
Înghețase tot aerul. Victor îi spusese tată pentru prima dată. Întotdeauna îi zicea pe nume.
Andrei Vlad s-a apropiat, a ridicat copilul în brațe, l-a zvârlit ușor spre cer, apoi l-a privit cu drag.
Nu-i gândac, e bondar. E prietenos.
A privit apoi la Ileana. În ochii lui nu mai era piatra pe care o cunoscuseră angajații. Era lumină.
Ileana, stai, să-ți spun ceva.
S-a așezat lângă ea pe bancă.
Nu-s om de vorbe dulci. Dar copiii ăștia nu-s străini pentru mine. Și tu… nu mai ești străină.
A scos o cutiuță mică, simplă.
Noi deja suntem familie de doi ani. Hai să facem lucrurile cum trebuie. Îi înfiez pe băieți. Le dau numele meu. Să nu le spună nimeni vreodată niciun cuvânt urât. Ești de acord?
Ileana plângea, dar de data asta nu era durere. Era ușurare și recunoștință că sprijinul pe care-l căutase atâta timp era chiar acolo.
Sunt de acord, domnul Andrei, a zâmbit printre lacrimi.
Atunci numește-mă Andrei, te rog.
În seara aceea, după ce au adormit copiii, stăteau pe veranda casei cu ceaiul uitat. Undeva, într-un oraș necunoscut, Adrian probabil bea, blestema soarta și își plângea amarul. În schimb, în casa unde pacea și-a găsit loc, doi băieți visau liniștiți, știind că au, în sfârșit, un tată adevărat.
Uneori, o cifră greșită la un contact schimbă un destin. Important e să nu greșești omul.
