Raluca se trezi în miez de noapte cu senzația că burta ei apăsa ca un bolovan. Era ora trei fix. În liniștea apartamentului, se auzea doar respirația sacadată a soțului și ticăitul ceasului vechi din hol.
Încercă să se întoarcă pe cealaltă parte, dar canapeaua scârțâi ca dinadins. Emil, care dormea lipit de perete, tresări și murmură nemulțumit:
Raluca, cât mai ai de gând să te foiești? La șapte trebuie să fiu la muncă! Ai puțină milă.
Femeia amuți, abia îndrăznind să respire. De jumătate de an, asta era replica lui preferată. Emil parcă uitase că sarcina cu gemeni nu e moft, ci încercare grea. Era schimbat număra fiecare leu, controla bonurile de la magazin și strâmba din nas dacă Raluca îi cerea să ia fructe.
Să vezi tu ce prețuri sunt! pufnea el, uitându-se peste bon. Mănâncă mere, de-ale noastre, de sezon. Caisele astea-s răsfăț! Eu rup spatele pe șantier, tu doar stai acasă!
Raluca se desprinse încet de pe canapea și se târî spre bucătărie, ținându-se de șale. Picioarele îi erau umflate, abia încăpea în papuci. Se așeză lângă geamul întunecat, privind strada pustie. O cuprinsese neliniștea. Îi era teamă, teamă de momentul când va veni clipa nașterii și teamă să se întoarcă apoi în casa aceea plină de reproșuri.
Dimineața, Emil era agitat își arunca hainele încoace și încolo, căuta șosete, trăgea brutal ușile dulapurilor.
Ai călcat cămașa? mormăi, fără să o privească.
E pe spătarul scaunului, Emile.
Puteai măcar să cosi nasturele ăsta, abia se mai ține. Las’, fug eu. Seara vin târziu, avem ședință cu Directorul General. Să nu mă suni, e om strict, confiscă telefoanele.
Plecă fără să arunce vreo privire înapoi. Ușa trântită și Raluca auzi cheia răsucindu-se în broasca de sus aceea care se bloca și nu putea fi deschisă decât cu ambele mâini.
Către prânz, Raluca se hotărî să pună ordine pe hol. Voia să coboare o cutie plină cu haine de bebeluș, rămase de la o nepoată. Târî un scăunel.
Doar puțin, doar din margine, iși spunea în gând.
Se ridică, încercând să se întindă. Dintr-odată, totul se întunecă în fața ochilor și scăunelul lucios alunecă sub picior. O bufnitură, o cădere.
Raluca căzu pe covor, răsucindu-se, izbindu-se în șold. Scapă un țipăt. Instantaneu, durerea spintecă burta ca un cuțit.
Nu, nu, e prea devreme… șopti ea, încercând să se ridice.
Un nou val de durere îi înfășură corpul. Atunci înțelese a venit timpul. Telefonul era pe noptieră, la un metru distanță. Cu mișcări convulsive, își făcu drum târându-se pe podea, lăsând în urmă o pată udă.
Găsi mobilul. Pe ecran erau două contacte cu A.
Emil.
Imediat sub: Andrei Vasile (Director General). Îi salvase numărul luna trecută, la agitația cu actele pentru concediu prenatal, când Emil nu răspundea.
Apăsă pe Emil. Ton de apel lung, indiferent. Nu a răspuns.
Mai încercă o dată.
Abonatul este indisponibil temporar.
Panica o cuprinse ca un val. Era singură. Ușa încuiată cu cheia dificilă, nu avea cum s-o deschidă din poziția aceea. Dacă chema salvarea, ar fi stat minute în șir pe palier.
Cu ultimele puteri, deschise aplicația de mesaje. Vederea i se încețoșa. Credea că scrie lui Emil.
Trebuie să ajung urgent la spital, ușa e închisă! S-a pornit tot, am căzut, nu pot să mă ridic! Vino, te rog! Repede!
Trimise mesajul și telefonul alunecă din palmă. Ecranul se stinse.
Andrei Vasile, directorul general al uneia dintre cele mai mari firme de construcții din Chișinău, ținea ședința cu autoritate. Toți îi simțeau prezența apăsătoare.
Telefonul vibra scurt pe masă. Andrei aruncă o privire. Îi era cunoscut numărul Raluca, soția lui Emil Sava, omul său de pe șantier. Femeie calmă, cuviincioasă; o văzuse mereu serioasă la semnarea hârtiilor.
Chipul său, mereu distant, se schimbă citind mesajul.
Ședința e terminată! tună el, ridicându-se.
Domnule director, nici nu am… încercă să protesteze contabila.
Afară cu toții!
Ieși ca o furtună din birou. În drum, formă numărul lui Sava. Abonatul nu poate fi contactat.
Să te ia naiba, Savo… șuieră printre dinți Andrei.
Apelă rapid șeful de securitate:
Găsiți-mi localizarea telefonului lui Sava și puneți șoferul să pregătească mașina. Vin eu personal.
După două minute, primi un sms cu harta. Sava nu era la nicio lucrare ci la complexul de agrement de lângă Orhei.
Încleștă maxilarul cu atâta forță încât obrajii i se răsfrângeau.
Conduse SUV-ul printre mașini cu o viteză nebună. Până la apartamentul Ralucăi era doar un sfert de oră. Nu putea să nu-și amintească și lui îi murise nevasta, cu câțiva ani în urmă, de inimă, înainte să apuce să cheme salvarea. Durerea era vie.
Urcă zburând treptele până la etajul trei. Încercă clanța blocată. De după ușă se auzea o voce slabă.
N-a așteptat salvatorii. S-a repezit în ușă cu umărul, cu toată forța. Broasca s-a rupt abia la al doilea impact.
Raluca zăcea ghemuită pe covor.
Raluca!
Ea deschise ochii la abia, privirea i se zbătea:
Domnule Vasile? Unde… Emil?
Sunt eu aici. Ține-te de mine.
O luă în brațe.
În mașină, conducea disperat, farurile spulberând noaptea. Pe bancheta din spate, Raluca respira greu.
Mai rezistă puțin, ajungem imediat, îi promitea directorul cu vocea îi tremura, dar fermă.
La maternitate i-a întâmpinat echipa, erau pregătiți Andrei sunase doctorului-șef din drum.
Sunteți soțul? strigă asistenta.
Sunt tatăl, răspunse Andrei cu glasul apăsat. Aveți grijă de ea și copii, răspundeți cu capul.
A rămas pe hol, măsurând camera cu pași apăsați. Au trecut trei ore. Doctorul ieși, cu masca trasă la gură.
Respirați ușurat. Sunt doi băieți. Operație grea, dar s-a reușit. Sunt mici, dar respiră singuri. Mama e șubredă, dar va fi bine.
Andrei își lipi fruntea de geamul rece.
Mulțumesc.
Scoase telefonul, formă din nou Sava. Acesta răspunse cu glas tulbure, în fundal se auzeau gălăgie și chicoteli de femei.
Alo, șefule? M-ați sunat… eu sunt pe șantier, am semnal prost…
Pe șantier, zici? vocea lui Andrei era calmă, dar ca tăișul.
Cică la Orhei e treabă cu beton, nu? Să știi că ai fost dat afară, Sava. Să nu te mai vadă nimeni aici mâine, nici recomandare nu primești. Iar de soția ta să-ți fie rușine dacă eu aș fi fost ea, nu știu ce ți-aș fi făcut!
Raluca reveni la viață abia a doua zi. În salonul mic și luminos, pe noptieră, o sticlă de Borsec și un pachet de suc.
Ușa se deschise. Andrei intră; fără cravată, obosit, dar drept.
Cum te simți?
Domnule Vasile… încercă ea să se ridice, dar rana o răzbătu. Vă mulțumesc. Mi-e greu, am greșit contactul…
Mulțumește-i destinului că l-ai greșit, spuse el așezându-se. Trebuie să discutăm serios.
Îi povesti totul: despre apelul dat, despre concediere, despre complexul de la Orhei. Vorbea scurt, fără menajamente.
O să te sune să-ți ceară iertare. Apartamentul… e pe numele lui?
Al părinților lui… șopti Raluca, lacrimile îi curgeau. N-am unde merge. Doar o mătușă la țară, departe…
Andrei tăcu, bătând cu degetele în genunchi.
Ascultă. Eu am o casă mare, două etaje, stau singur, doar noaptea. Există o aripă pentru musafiri. Stai acolo cu copiii, până te pui pe picioare. Am nevoie de ajutor la gospodărie, nu suport străini. Consideră asta un serviciu.
N-aș putea… cu doi bebeluși… ce ajutor pot fi?
Te descurci. Și angajez femeie la curățenie, nu e milă, să știi. Mie-mi place casa plină de viață.
Exteranarea a fost liniștită. Emil încercase să ajungă la clinică, dar paza nu l-a lăsat. Raluca l-a văzut, beat, urlând ceva pe sub geamuri. Înăuntru nu mai simțea decât o mare goliciune.
Andrei a venit personal s-o ia acasă. I-a cărat lucrurile, a fixat scaunele auto pentru băieți.
Hai să mergem acasă, i-a spus simplu.
În vila lui Andrei Vasile viața și-a găsit alt curs. Casa impozantă a prins viață; mirosea a lapte de bebeluș și cearșafuri curate.
Andrei nu era deloc înfricoșător. Seara, obosit, lua cu grijă câte unul dintre gemeni în brațe.
Ia să vedem, piticilor, creștem?
Băiețeii, Pătru și Sorin, îl priveau cu ochii lor mari și serioși.
Fostul soț dispăruse. Auzind că Andrei Vasile i-a închis orice ușă în tot județul, Sava s-a mutat la mama lui. Trimisese niște leuți, dar pentru Raluca nu mai conta. Pentru prima oară după ani, simțea că are pe cineva în spate.
Au trecut doi ani.
Raluca pregătea masa la foișor, într-o duminică toridă de iulie. Andrei făcea bulz și grătare la jar, ca în Maramureș.
Băieții alergau pe gazon după o cărăbușă cât pumnul.
Tataaa, uite, un gândac! strigă Sorin, arătând cu degetul prin aer.
Raluca amuți, cu farfuria în mână. Andrei rămase în loc. Sorin îi spusese tata pentru prima dată.
Andrei lăsă ustensilele, se apropie și-l ridică ușor în sus.
Gândac? Nu, ăsta-i bondar, ajută la grădină!
Apoi o privi lung pe Raluca. În ochii lui nu mai era nimic aspru, doar un soi de căldură de nespus.
Raluca, te rog, stai jos.
Femeia se lăsă moale pe banca de lemn.
Nu-s om de vorbe frumoase, mă știi. Dar copiii… nu sunt străini pentru mine. Nici tu. De doi ani trăim ca o familie reală. Vrei să facem lucrul ăsta oficial? Îi adopt pe băieți, le dau numele meu. Să nu îndrăznească nimeni să zică ceva. Ce zici?
Pe obrajii Ralucăi curgeau lacrimi nu de necaz, ci de ușurare, de fericirea că în sfârșit are un sprijin adevărat.
Sunt de acord, Andrei, îi zâmbi ea printre lacrimi.
Așadar, gata cu formalitățile. Ți-am spus să nu-mi mai zici domnule.
Seara, după ce băiețeii au adormit, stăteau amândoi pe terasă. Ceaiul se răcea în cești. Departe, într-un alt oraș, Emil probabil vorbea de rău viața și mai sorbea din țuica ieftină. Aici însă, doi gemeni cu nas cârn dormeau liniștiți, având, în sfârșit, un adevărat tată.
Uneori, o cifră greșită sau un mesaj ajuns din întâmplare pot schimba destinul. Important e să nu greșești omul căruia îi deschizi cu adevărat inima.
