Jurnal personal, 12 iunie 2024
Azi m-am gândit iar la cât de mult s-a schimbat viața mea în ultimii zece ani de când sunt căsătorită cu Lucian. Stăm împreună într-un apartament cu două camere la Chișinău, pe care încă îl plătim ratele la credit nu ne dau pace, dar măcar avem un loc al nostru. Nu avem curaj să facem copii încă. Vrem să ne stabilim mai bine, să fim siguri că putem să le oferim tot ce trebuie. Întotdeauna am simțit presiunea asta poate pentru că familia mea nu a avut nimic pe tavă, sau poate pentru că am văzut la fratele meu cât de greu e.
Fratele meu, Ion, e căsătorit cu Leontina. Locuiesc într-un apartament mic, de lângă Universitatea de Stat, doar cu o cameră. Ion muncește din greu: are două joburi la o firmă de transport și mai lucrează și part-time la o cafenea, ca să se descurce. Leontina nu lucrează deloc, dar copiii vin unul după altul ca pe bandă rulantă. Au deja trei, iar ea e însărcinată cu al patrulea. Și nici nu pare că se va opri aici, discută pe față despre copilul cu numărul cinci.
Pe lângă grija pentru copii, fratele meu și Leontina au adunat și datorii credite pentru frigider, televizor, mașină de spălat, și mereu mai apare ceva. De multe ori eu și Lucian îi ajutăm ba cu niște bani, câteodată cu mâncare. Dar pe Leontina nu o satisface nimic. Are un tupeu incredibil: nu doar cere, ci impune. Mai zilele trecute, și-a permis să spună că, fiindcă noi nu avem copii și ei vor avea patru, ar trebui să le cedăm apartamentul nostru.
Și noi unde să mergem?, am întrebat, șocată de nesimțirea ei. În apartamentul vostru cu o cameră?, am continuat, nevenindu-mi să cred ce aud. Ei, nici voi nu aveți nevoie de două camere. Puneți-l în chirie, iar noi ne mutăm aici!, spuse Leontina cu o față senină, de parcă ar fi fost cea mai normală propunere. Adică noi să plătim creditul și chiria în același timp, doar ca voi să aveți mai mult spațiu?, am întrebat ironică. Sigur că da, la câți copii avem! Când vă mutați?, insistă ea.
Mi-a venit să râd și să plâng de nervi. I-am spus direct: Locul tău nu e aici, ci mai degrabă la neuropsihiatrie. Termină! Ieși din apartamentul meu!. A urlat că dacă nu primește casa, se duce și avortează, iar vina va fi a mea. Plecă nervoasă, trându-mi ușa. Și chiar a făcut ce-a zis. În aceeași zi a mers la spital, pe ascuns, la trei luni de sarcină. Medicii au abia au reușit să o salveze.
Nu trecuse mult, era ora două noaptea, și Ion venea pe la ușa noastră, acuzându-mă că i-am distrus familia. Lucian, calm dar ferm, l-a potolit l-a dus la baie, l-a stropit cu apă rece și l-a scos afară. Am povestit tot ce s-a întâmplat, iar Lucian a zis că de acum înainte nu avem nevoie de asemenea dramă. De atunci, Ion nu a mai dat niciun semn.
Din când în când, regret că am pierdut relația cu fratele meu, dar nu și liniștea vieții mele. Oricât ar încerca familia să mă tragă în jos, azi am înțeles că uneori trebuie să fii dur ca să te salvezi. Mersi, jurnal, că mă lași să-mi descarc sufletul.
