Sunt căsătorită de zece ani și locuiesc cu soțul meu într-un apartament cu ipotecă, la marginea Chișinăului. Încă nu am îndrăznit să ne gândim la copii; mai întâi vrem să ne așezăm bine pe picioare, să scăpăm de rate și să nu ne bată vântul de la bancă în fiecare lună. Fratele meu, Ionuț, e și el căsătorit și stă cu nevasta, Vasilica, într-un apartament modest, cu o singură cameră. Ionuț muncește ca nebun două joburi fixe și unul cu jumătate de normă, iar Vasilica e campioană la procreare. Trei copii deja, al patrulea în drum, iar pe al cincilea îl discută ca pe următoarea achiziție la Black Friday.
Pe lângă grămada de copii, au și o colecție de rate pentru tot felul de electrocasnice de la magazinul de la colț frigider, mașină de spălat, aspirator, toate luate cu credit. Eu și soțul meu, Costel, i-am ajutat de mai multe ori. Ba cu ceva lei moldovenești, ba cu zacuscă, ba cu niște scutece când era nevoie. Dar Vasilica e de o obrăznicie care ar uimi și pe sfântul din Mănăstirea Saharna: nu doar cere, ci pretinde de parcă ar fi pe moșia ei!
Noi, sătui de pretențiile nesfârșite, i-am mai tăiat din avânt. Bineînțeles că se supără toți, dar peste două săptămâni revin cu altă solicitare. Ultima perlă: Cum voi nu aveți copii și noi în curând o să avem patru, ar trebui să ne dați apartamentul vostru! Așa, simplu, ca la piață.
Și noi unde să plecăm? În apartamentul vostru cu o cameră? întreb, cu mintea buimăcită de atâta tupeu. Nu, voi stați cu chiriași, iar noi ne mutăm în apartamentul vostru, zice cu siguranță Vasilica. Adică noi plătim ipoteca și chiria, iar voi creșteți copiii noștri? Exact. Când vă faceți bagajele?
Locul tău e mai degrabă la Spitalul de Psihiatrie din Bălți, decât în apartamentul nostru, am spus eu, cu o ironie sărate și am invitat-o afară. I-am spus direct: Iesi din apartamentul meu! Atunci mă duc și scap de copil. O să fiți vinovați!, a răcnit printre lacrimi și a ieșit trântind ușa. A plecat chiar în ziua aia, pe furiș, în a treia lună de sarcină. Medicii au scos-o de la maternitate cu forcepsul; era cât pe ce să nu iasă întreagă.
La două noaptea, Ionuț a apărut la urgente, și s-a apucat să mă acuze de toate relele posibile. Costel, echilibrat ca un arbitru de la Divizia Națională, l-a prins imediat și l-a răcorit cu un cap sub dușul rece, apoi l-a aruncat afară. De atunci, nu mai am frate și, sincer, nu simt că am pierdut mare lucru… Poate doar încă o rată.
