Jurnalul meu O soție incomodă
Mă trezesc încet din hăul durerii și al zgomotelor ca și cum aș urca din fundul unei fântâni adânci.
Doamnă Simina Andrei, văd că ați revenit. Se văd semnale pe aparate. Încercați să deschideți ochii, vocea străinului părea stinsă și depărtată.
Mi s-a părut că dau comandă pleoapelor, dar abia de reușesc să tresar erau grele, plumbuite. Corpul nu mă asculta, parcă nu era al meu, și fiecare fibră mă durea. O durere cenușie și cleioasă curgea prin mușchi. Un țiuit enervant îmi vibra în urechi.
Mirosea ca-n spital un aer tăios, dezinfectant și amar, de nedefinit.
Așa, perfect. Respirați singură, e bine! vocea a sunat aproape de pat.
Clipsesc greu și totuși reușesc să deschid ochii. Lumina m-a orbit. Am închis rapid pleoapele. Lumea îmi părea șterasă, ca o acuarelă peste care curge ploaia tavan alb, pereți la fel, o perfuzie la mână.
Un bărbat în vârstă cu față brăzdată de linii adânci se apropie de pat. Sprâncenele sale albe și stufoase umbreau niște ochi severi. Avea bonetă și masca dată la bărbie.
Unde sunt?… am șoptit, abia auzită, cu voce slabă ca o frunză uscată.
În reanimare, la Spitalul Clinic de Urgență din Chișinău, mi-a răspuns calm bărbatul, ajustând ceva la aparatul de lângă pat.
Accident… am bâiguit. A fost accident…
O clipă m-am văzut la volan, soarele orbitor, șoseaua… Dar unde mergeam?
Da, accident vă amintiți?
Mergeam la control la clinică. Eu cu soțul voiam să facem FIV. Nu rămâneam însărcinată…
Da, a dat din cap doctorul. Eu sunt medicul dvs., doctorul Pavel Ignat. Ați avut un accident grav.
Memoria mi se limpezea, odată cu ea urca și spaima.
Soțul meu… El știe? E bine?
Da, știe, vocea lui Pavel Ignat s-a făcut chiar mai rigidă. Nu a fost rănit. Nici nu era cu dvs. în mașină.
M-am încruntat, încercând să leg amintirile. Într-adevăr, Vasile urma să vină mai târziu, de la serviciu. Eu am mers singură.
De când sunt aici? l-am întrebat simțind cum o sudoare rece îmi umezește tâmplele.
Privirea i s-a ascuns o clipă.
Trebuie să aflați ceva greu.
Vorbiți.
Accidentul a avut loc demult. Ați fost mult timp inconștientă.
Mult… Adică cât? O săptămână? Două?
Trei ani ați stat în comă.
Lumea mea s-a prăbușit din nou în hăul din care tocmai ieșisem.
Nu… Nu se poate. Sunteți sigur?… Nu e o glumă?
Trei ani, a rostit doctorul. Ați avut leziuni cerebrale majore, fracturi. V-ați agățat de viață ca de un fir.
Trei ani.
Privesc spre mâna mea pe cearșaful spitalului. Slabă, dar vie.
Ați avut noroc, și-a domolit tonul medicul. Aveți o grupă rară de sânge. V-a trebuit transfuzie masivă de urgență, dar nu se găsea în bancă.
A ezitat.
Soțul v-a salvat. Avea grupa compatibilă. A fost donator a dat aproape tot ce putea. Un adevărat erou. Sângele lui v-a ținut în viață.
Cuvintele lui plutesc greu. Vasile… erou… Și totuși, ceva nu îmi suna bine aproape sigur știam ce grupă are Vasile alta decât a mea.
Nu mai aveam putere să-l contrazic. Am alunecat iar în somn.
**
Când am deschis ochii din nou, era liniște, doar aparatele bâzâiau monoton. Cineva era lângă mine.
Un miros cunoscut, dulce-amărui. Parfumul lui Vasile.
L-am recunoscut, deși nu îi vedeam chipul.
A venit aproape aceleași trăsături impecabile, bărbia fermă, părul brunet, pieptănat. Dar ceva era schimbat.
Fața lui, întotdeauna reținută, afișa acum o răceală crudă, aproape dezgustată.
O asistentă rubiconă cu ochi amabili îi schimba perfuzia era dna Viorica, după voce.
Vasile s-a aplecat spre mine, atât de aproape încât i-am simțit răsuflarea rece.
Draga mea, a murmurat, clar doar pentru mine. Bine că te-ai trezit.
A zâmbit subțire.
Cât ai dormit la perfuzii trei ani, eu am rezolvat succesiunea.
Nu pricepeam.
Ce succesiune?… Despre ce vorbești?… limba mi-era grea.
Despre acele acte dragă, a ridicat din umeri. Ce le-ai semnat cu ochii închiși, înainte de “călătoria” ta. Ți-ai dat toate drepturile. Îmi mulțumesc.
Am văzut, ca prin vis, momentul Vasile deasupra tărgii, urgent, cu hârtii: Simina, semnează e doar pentru intervenție…
Am semnat, nici nu am citit.
Afacerea tatălui tău, domnul Andrei, a șoptit Vasile cu voce acră. Ți-a lăsat-o fără să te intereseze. Acum, datorită mie, e profitabilă. Și e numai a mea.
Mi-am dat seama, paralizată de groază ăsta nu mai era soțul meu.
Nu se poate…
Ba da, plictisit. Și nu doar că am putut am și făcut-o.
S-a redresat, și-a aranjat manșetele și a schițat un gest asistentei:
Aveți grijă de ea, Viorica.
Am închis ochii prefăcându-mă adormită. Nu mai voiam să îi văd chipul. Lacrimile ardeau tâmplele.
I-am auzit pașii depărtându-se apăsat pe gresie. A plecat, lăsându-mă singură cu coșmarul.
O mână caldă mi-a șters obrajii.
Shhh… Nu-l merită, draga mea, a șoptit Viorica. Nu plânge, nu-ți irosi puterea pe el.
Mulțumesc… am suspinat abia auzit.
Mai târziu, când îmi schimba pansamentul, s-a aplecat și mi-a șoptit la ureche:
Ești tare ai supraviețuit. Și asta vei depăși. Nu ești nici prima, nici ultima pe care un bărbat “deștept” o calcă pe cap. Sănătate să prindem. Și viața merge înainte.
Parcă primele raze de lumină au pătruns odată cu vorbele simple ale Vioricăi.
Am chemat-o în șoaptă.
Da, scumpă?
Doctorul mi-a spus… că Vasile a donat sânge.
Chipul Vioricăi s-a învechit brusc.
Cine a zis?
Domnul doctor Pavel Ignat.
Ascultă-mă bine, a coborât vocea, soțul tău nici nu știe ce grupă are. Știu am fost de gardă. Am întrebat de trei ori a dat din mână.
Dar doctorul…
Ori a greșit, ori cineva i-a “sugerat”. Vasile e mare amator să pară salvator. A tot povestit în secție ce mare erou e. Iar doctorul e bun la injecții, cu hârtiile însă… Cred că au zis că soțul e donator și atât a și scris.
Și atunci cine a donat?
Din bancă, anonim. L-au adus la ultima clipă. Ai avut noroc.
Atingerea ei mi-a încălzit umărul.
Deci nu îi datorezi nimic. Să știi asta.
Am dat încet din cap. Da, totul era minciună.
Noaptea, cu ochii larg deschiși, am încercat să deslușesc unde am greșit atât de rău cu omul acesta. Unde s-a transformat Vasile, pe care îl iubeam, în monstru rece și calculat?
Memoria, parcă din răzbunare, mi-a livrat primul nostru moment împreună.
Patru ani în urmă o altă viață.
Fugeam pe scările rulante la metrou, ploua, noroi, vârf de trafic. Întârziam la un interviu la o agenție de traduceri. Tocul s-a rupt.
Uite-mă… am mormăit, abia păstrându-mi echilibrul.
Cu un singur pantof, udă, cu umbrela stricată, simțeam că arăt ridicol.
Parcă Cenușăreasa nu și-a pierdut pantoful, ci răbdarea, s-a auzit în dreapta mea un glas ironic.
Am ridicat privirea. Un bărbat în pardesiu perfect croit, parfum fin, siguranță degajată. Nu era tipul clasic de frumos, dar încrederea lui avea ceva irezistibil.
Cred că Cenușăreasa va începe să plângă, am recunoscut, încercând să zâmbesc. În 15 minute am interviu și…
M-a privit atent nu apăsat, doar evaluativ.
Nu vă vor lua, a concluzionat sec.
Mulțumesc de “încurajare”, am pufnit.
Sunt realist, nu politicos. A întins mâna. Vasile.
Simina.
Haideți, Simina. Nu are rost să mergeți cu metroul.
Poftim?
Vă conduc. Și rezolvăm și pantoful.
Nu pot… Nu vă cunosc…
Acum mă știți. Considerați-o o investiție. Relații internaționale, nu? Traduceți?
Da, dar…
Nu mai e timp de “dar”. E momentul deciziilor mari.
Vasile a fost mereu așa sigur pe el, hotărât, rezolvând pentru alții cu ușurință. M-a dus la interviu, în drum cumpărându-mi pantofi noi.
Sunt prea scumpi… am șoptit.
Valorează locul dvs. de muncă, a replicat logic.
Am intrat, am luat postul. Seara m-a sunat:
Ce zici de pantofi, ți-au purtat noroc?
De unde aveți nr. meu?
Știu eu tot, Simina. A râs. Cina?
Pauza dintre noi a fost scurtă.
Da.
Așa au început întâlnirile. Relația noastră a devenit furtunoasă. Vasile era galant, cu flori rare, cine exclusive, escapade surpriză.
Gesturile lui m-au cucerit, m-au topit.
Sora mea mai mică, Ilinca, privea totul cu scepticism: dragostea-i oarbă, dar și proastă, credea ea.
Am cunoscut apoi familia lui Vasile.
Tatăl, domnul Ion, rigid, refractar, veche școală. M-a privit direct, greu.
Traducător, a hârâit. Meserie neserioasă. Femeia trebuie să facă copii, să îngrijească gospodăria.
Tată, s-a strâmbat Vasile. Lucrăm la asta.
Lucrează… Pe vremea mea, nu eram cu “munca” asta.
Mama, Camelia, o femeie caldă, m-a privit cu drag.
Și eu tot învățătoare am fost, a spus. De limba română. Dacă citiți, vă simt din sufletul meu.
Imi iubesc meseria, am mărturisit.
Toată seara am vorbit cu viitoarea soacră despre cărți. Camelia mi-a devenit aliat. Socrul rece.
Frumoasă, dar degeaba. Nu e de folos, l-am auzit șoptind.
Curând Vasile a insistat să renunț.
Simina, tu meriți altă viață. Să te dedici lucrurilor frumoase: casa, arta, binefacerea, nu contracte plicticoase.
Îmi place munca mea…
Îți va plăcea viața nouă.
L-am crezut. Mi-am dat demisia. Am devenit amfitrioana evenimentelor, gazda perfectă la conacul nostru din satul Vatra.
Apoi am vrut copii.
Un an, doi. Verdict: infertilitate.
Din cauza mea… am plâns.
Fără prostii, zicea el, dar nu mă mai strângea la piept cu drag. Mergem la cei mai buni, rezolvăm!
Atât de mult am vrut acest copil încât am neglijat răceala din privirea lui, plecările lui dese, iritarea crescândă.
Tata, Andrei, se îmbolnăvise grav atunci.
Eu și Ilinca făceam cu rândul la patul lui. Mama nu mai era: s-a stins când eram mici, de la o simplă otrăvire, complicată infecțios.
Andrei a început simplu inginer la fabrică și a ajuns să aibă propria firmă. Nu bogat, dar onest și independent.
A murit cu trei zile înainte să împlinească cincizeci de ani. Totul a trecut ca în ceață. Vasile era politicos, dar totul învârtea spre acte, moșteniri.
În doliu, nu realizam. Greșeală uriașă, pricep azi.
Chiar la prima întâlnire, socrul avea dreptate: am ajuns “accesoriu decorativ”.
Două zile în clinică au trecut rapid. Vasile nu m-a mai vizitat. Toate detaliile le cerea medicului, evitându-mă.
Îmi era clar el doar aștepta ca aparatul să facă linia dreaptă.
După două săptămâni m-au externat.
Am stat în fața spitalului cu o sacoșă mică Viorica o strecurase pe ascuns. Am predat halatul, am tras aer în piept și l-am sunat pe Vasile.
Ce bine că ai ieșit, a spus vesel. Foarte bine.
Vasile, nu am bani. Cardurile…
Blocate, logic, că nu ai mai avut activitate trei ani.
A tăcut, apoi a răcit tonul:
Să știi că am depus actele de divorț. Iartă-mă, dar să aștept trei ani ca să te ridici din morți? Nu, nu mă mai suna. Te caută avocatul meu.
Tăcere…
M-am așezat pe bancă. Era mai. Trei ani pierduți, trei primăveri în neant.
A venit Ilinca, cu blugi și un tricou vechi.
Hai la mine, la cămin, a zis.
Simțeam că sunt copil din nou, pierdută și neajutorată.
Căminul studențesc: două paturi, o masă plină de mostre de materiale. Ilinca studia designul.
Eu, slabă, mă uitam pe geam. Casa mare, hainele, reputația o scenografie care s-a spulberat.
Trebuie să caut de muncă, am spus seara.
Nu, ai nevoie să te odihnești! a protestat Ilinca.
Medicul a zis că pot lucra. N-avem cu ce trăi. Știu trei limbi străine!
Am luat laptopul și am deschis un site cu texte englezești. Am privit rândurile. Înțelegeam, dar când să scriu traducerea în română cuvintele se amestecau, curgeau ca nisipul.
Ce-i cu mine?… am șoptit panicată, am încercat franceza. La fel! Parcă era un perete de sticlă între minte, mâini și cuvinte.
A doua zi am mers la clinică.
Pavel Ignat m-a consultat, a făcut teste și a spus:
E o formă de afazie centrul vorbirii a fost afectat. Dar nu e definitiv. Trebuie răbdare și exercițiu.
Cum să am răbdare? Am nevoie URGENTĂ de muncă!
Nu grăbiți lucrurile, lăsați-vă timp.
Seara am întrebat:
Dacă nu pot traduce, ce mai știu face?
Ai condus casa ani de zile, ai gătit minunat, ai adus căldură ai talent la organizat.
Gospodină, am răsuflat.
A doua zi am mers la o agenție de plasare personal.
Experiență? întreabă doamna de la birou.
Am avut grijă de casă mare, curățenie, bucătărie, copii…
A măsurat șuvița albă de la tâmpla mea.
Ce e acolo?
Am ieșit din spital după un accident.
A săltat sceptic din umeri:
Nu prea arătați robustă. Vă sunăm noi.
Vă rog… orice post, sunt atentă, curată, pricepută!
A suspinat.
Am o variantă temporară, grea. Chirurgul Vlăduț Grigore are nevoie de bonă pentru fiica de 9 ani. Au schimbat trei bone! Soția a murit acum 2 ani. Fetița e retrasă. Încercați, dacă rezistați…
Apartamentul familia Grigore e mare, elegant, dar lipsit de viață.
Domnul Grigore era înalt, cu ochi obosiți, privirea ternă.
D-na Simina Andrei? Bun. Camera e în capăt. Acolo e Iris, fata. Vedeți cum vă descurcați.
Și a dispărut.
Am bătut timid.
Iris?
Nicio reacție. Am deschis ușor.
Fetița, slabă, cu două codițe, pe podea cu tableta. Nici nu se uită la mine.
Bună, Iris. Sunt Simina și vreau să te ajut cu temele.
Nimic. O mică încordare din partea fetei.
Am stat, am oftat.
Primele zile au fost un test.
Dl. Grigore pleca dis-de-dimineață, venea noaptea. Iris răspundea la tot cu tăcere. Mânca, făcea temele, dispărea cu tableta.
Eu, cu rana proaspătă a trădării și morții, simțeam durerea copilului.
A treia seară am intrat fără să bat.
Iris, destul cu ecranul, am zis cald.
S-a uitat rapid la mine, un animaluț speriat.
Știi, și eu modelam în copilărie lut. Ai pe raft.
Am luat o bucățică, m-am așezat pe podea:
Vrei, facem un castel ca pentru o prințesă?
Fingers parcă uitaseră mișcarea, dar încet, încet, au prins încredere. Cu greu pronunțam, mâinile făceau singure.
Iris se uita pe sub sprâncene.
E greșit, a zis brusc.
M-am speriat.
Ce-i greșit?
Turnul, a adăugat, venind lângă mine. Al prințesei trebuie să fie cel mai înalt.
A modelat ea o piesă mai mare.
Am stat așa aproape o oră.
Când seara am ajutat-o să strângă, sub pat i-am găsit un album gros.
Ce-i aici?
Nu-l atingeeeți! a sărit Iris. Era al mamei.
Mama ta desena?
A dat din cap, iar pe prima pagină au apărut schițe pline de viață: personaje, puzzle-uri, jucării. Pe ultima o pasăre cu un cub în cioc și “Atelierul Elenei. Jucării pentru copii speciali”.
Cum adică speciali?
Mama voia atelier pentru copii ca Mihai. El nu vorbește. Mama zicea că au nevoie de jucării speciale care să-i ajute. Tata a râs.
O țineam și-i mângâiam fruntea. Schițele vibrau de har.
Nu am dormit gândind la album, la Elena cea necunoscută și la Iris.
M-am decis: visul acela trebuie să prindă viață.
Seara următoare am așteptat ca dl. Grigore să revină.
Iris doarme? a întrebat blazat.
Da… Eu… voiam să vorbim.
I-am pus albumul pe masă.
S-a blocat.
De unde…?
Cu Iris l-am găsit. E genial…
Puneți-l la loc, a tăiat scurt. E personal.
Greșiți! Asta era visul soției și-al fetei.
Nu vorbiți despre soția mea! Nu o cunoașteți!
Poate, dar știu ce simte copilul dvs.
Iris, în pijama, a apărut în ușă.
Tata, de ce țipi la doamna Simina?
Furia i s-a stins. Iris s-a apropiat, a luat albumul strâns:
Noi cu doamna Simina vom face jucăriile mamei.
S-a uitat la tatăl ei cu atâta foc încât am văzut speranța.
Dl. Grigore m-a privit. A oftat.
Faceți ce vreți. N-am bani pentru prostii. Eu nu mă implic.
A închis ușa biroului.
Nu m-am lăsat.
Am sunat-o pe Ilinca.
Tu ești designer, înțelegi materiale?
Ce vrei să facem?
Avem treabă, Anee!
Ne-am apucat.
Seara, Ilinca venea cu laptopul și tableta grafică. Din economii am cumpărat lemn, vopsele, textile. Eu cu gust, ea cu talent, am făcut primele exemplare.
Dl. Grigore a părut că nu vede nimic, până când l-am auzit:
Marin, vino, vezi tu la Simina, face jucării ca Elena… poate ai răbdare să te uiți.
A venit Marinela, psiholog, cu fiul ei Mihai, băiat cu autism.
I-am dat puzzle-ul nostru colorat. Mihai, care ignora totul, s-a oprit și a început să pună piesele.
Marinela plângea de emoție.
Nu a făcut așa niciodată. E incredibil.
Marinela a răspândit vestea. Alte două mame au vrut comenzi. Proiectul a luat avânt.
Ilinca, cred că ne trebuie firmă, am râs.
Seara, domnul Grigore a intrat și ne-a văzut împachetând primul colet. Ne-a privit în ochi, și n-am mai simțit teamă, doar liniște.
Marinela, sunteți sigură? am întrebat-o mai târziu, privind comanda scrisă de mână…
