Soțul “moștenit”
Astăzi, în trenul care mă ducea spre Chișinău, am fost martora unei scene de-a dreptul neașteptate. Intrase în vagon o femeie înaltă, zdravănă, cu voce tare și hotărâtă. Într-o clipă i-a pus la punct pe toți cei care făceau zarvă noaptea, iar tipii gălăgioși, deși arătau a fi isteți și cu muschi, s-au retras spășiți, de parcă ar fi primit ordin de la general. Femeia avea cosițe aurii, împletite în jurul capului ca o coroană, ochii albaștri ca cerul senin de vară, obrajii rumeniți de sănătate.
Cu o privire iscoditoare s-a uitat spre toaletă. Exact atunci de acolo a ieșit tiptil un bărbat scund și slab, cu părul alb-pufos, parcă de copil, și cu o față atât de duioasă, că simțeai nevoia să-l ocrotești.
Ionele, te-am pierdut aproape! Am auzit gălăgie mare și văd că nici nașa nu se încumetă să intervină. Mă întrebam ce-ți mai fac năzdrăvanii ăia, că te știm cum ești, repede te și supără cineva! a spus femeia răspicat.
Eh, Veruțo, le-aș fi arătat eu eu! Tu ce cauți aici, Vera? Tu ești doamnă, nu trebuia să ieși, și-a tras el timid zâmbetul, strecurându-se din nou în compartiment.
Femeia ne-a măsurat pe mine și pe alți doi călători plictisiți; n-a văzut vreun pericol, nici pentru ea, nici pentru bărbatul ei, și a plecat fără alte cuvinte.
Cu adevărat, mai târziu, la vagonul-restaurant, iar am dat de dânsa. Nu mai erau locuri libere, așa că m-am așezat la masa ei. Ion nu era în preajmă. După ce a terminat o porție zdravănă de ceafă de porc cu cartofi prăjiți, doamna a explicat cu glas sonor:
Eu mă cheamă Vera Andreevna. Dar poți să-mi spui Vera.
Sunteți singură acum? Vine soțul mai târziu?
Se odihnește, nu vine. I-am înfășurat gâtul cu un fular gros, i-am dat compot de afine, că s-a gândit omul să răcească tocmai în tren, ce să-i faci! S-a dus dimineață cu puloverul pe el afară să scuture covorul, și uite! a mormăit cam nemulțumită.
Cred că îl iubiți mult. V-ați speriat că poate intră în vreun necaz. L-ați apărat, nu invers. Parcă-l alintați când vorbiți de el, am zis eu, aproape visând cu ochii deschiși.
A, Ioanica mi-a rămas prin testament! Nu e, de fapt, al meu, nici căsătoria noastră n-a fost din iubire. Încă suferă, că prima lui soție, Dumnezeu s-o odihnească, a plecat de curând. O femeie de aur era, a oftat Vera.
Cum adică, prin testament? am exclamat.
Și Vera mi-a povestit întreaga istorie.
Ioan fusese căsătorit cu Lidia. S-au cunoscut încă din liceu, apoi au mers împreună la Universitate, s-au luat și-au dus o viață liniștită. Ion era foarte deștept, abil inventator, avea mintea mereu în priză. Firma la care lucra îi aducea un salariu bun, nu-i lipsea nimic. Însă în viața de zi cu zi era… total lipsit de practică. Întotdeauna uita restul la magazin, traversa strada pe unde nu trebuia, habar n-avea ce și de unde să cumpere, și deseori oferea ajutor necunoscuților, fără să se gândească la consecințe.
Nu-i om de pe Pământ, parcă s-a rătăcit la noi și nu știe nimic de-ale vieții. Și uite, la capitolul bani, parcă vin singuri la el, în timp ce noi muncim și tot săraci suntem! se mirau prietenii.
Lidia era exact opusul: practică, energică, mereu cu grijă. Îi pregătea hainele, îl verifica să aibă mănuși, fularul la gât. Cine să creadă că omul ăsta s-ar descurca singur?! I-a cumpărat și mașină, că altfel Ionica nimerise de două ori la adrese greșite, visând cu ochii deschiși, ba chiar și cu taxiul. Erau două jumătăți diferite, care împreună formau un tot.
Odată, când Lidia a ajuns în spital pentru o săptămână, când s-a întors și-a pus mâinile-n cap: Ionica trăise cu tăieței uscați și apă. Nici nu dăduse drumul la ceainic, tot ce pusese ea la congelator rămăsese neatins.
Fără tine nu-mi arde de nimic! i-a zâmbit el.
Singurul lor fiu, Andrei, era la fel: un geniu, dar pierdut cu firea. Noroc că și-a găsit o soție pe măsură, Otilia, liniștită, de la țară. Liderul familiei era clar Lidia, care, cum să nu, se pregătea să-i crească și nepotul, micuțul Leșcu, ce tocmai se născuse. Dar… a venit boala. Și totul s-a schimbat.
Casă părăsită, Ion în panică. S-a adresat celor mai buni doctori, dispus să plătească oricât. Din păcate, nu se putea vindeca.
Durerea cea mai mare a Lidiei nu era pentru ea, ci pentru soț și fiu. Cum să-i lase singuri? Cum să supraviețuiască ei fără ea? S-a rugat Domnului, nu pentru sănătatea ei, ci să le găsească lor ajutor.
Atunci a apărut Vera, angajată ca îngrijitoare la recomandarea unui văr, medic. În casa lor domnea dezordinea: rufe murdare, veselă nespălată (deși aveau mașină de spălat vase), și în aer plutea o tristețe greu de dus.
Pe pat, Lidia, slabă, cu ochii mari și calzi. Vera și-a suflecat mânecile și s-a apucat de treabă: curățenie, mâncare, aerisit, cotlete, plăcinte, pui prăjit. În acea seară totul strălucea, iar Lidia a adormit mulțumită pe lenjeria proaspăt schimbată.
Ion tocmai vroia să iasă pe ușă, în vântul de noiembrie, doar cu o jachetă subțire, când a fost oprit de vocea categorică a Verei:
Rămâi pe loc! Unde pleci dezbrăcat așa pe frigul ăsta? Nu ne mai trebuie încă un bolnav. Ia această geacă, hai să-ți pun și fular, să nu te ia vântul, și căciulă pe urechi. Gata, drum bun și cu Doamne-ajută!
Lidia a lăcrimat de mulțumire. Casa renaștea. Vera părea prea directă, prea zgomotoasă, dar cu suflet mare.
Într-o zi, când starea Lidiei s-a înrăutățit, i-a spus Verei, mai în glumă, mai în serios:
Vera, tu să ai grijă de el după ce eu nu voi mai fi. Ți-l las moștenire! Nu glumesc, chiar am nevoie să nu-l lași de izbeliște. E ca o floricică de seră, se ofilește fără atenție.
Vera s-a împotrivit prima oară, dar nu avea cum să refuze. I-a promis.
N-a trecut mult și Lidia s-a stins. Vera a vrut să renunțe, se temea să nu zică lumea că stă pentru apartament, că poate nici nu-i place de el cu adevărat. Dar i-a fost milă, pentru că se obișnuise să-l ocrotească.
A mers la ei acasă. Ușa era deschisă, Ion stătea pe covor, ținând în brațe halatul Lidiei și plângând de parcă i se rupea sufletul. Vera l-a cuprins, l-a consolat, i-a făcut ceai. Era miloasă și caldă.
Casa s-a umplut din nou de viață. Ion o aștepta la fiecare vizită. Se bucura ca un copil.
Și am hotărât să mă mut la el. Altfel l-aș fi lăsat singur și nu m-ar fi lăsat inima. Ce să zic, familia mea a fost bucuroasă, rămânea mai mult spațiu pentru nepoți! Am primit un copil mare în loc de bărbat, dar ce minte are! Cu bani nu avem griji, m-a obligat să renunț la celelalte locuri de muncă, să nu mai trudesc ca bonă pe la alte case. Au mai fost care să bârfească, că vezi Doamne, pentru bunuri m-am băgat. Dar i-am pus la punct imediat. Oamenii adună câini sau pisici rătăciți. Dar dacă un om are nevoie de ajutor? Un om, ca o broască țestoasă cu carapacea în sus: dacă nu-l întorci, cum să meargă mai departe? Am să-l ajut cât pot. E bun, Ionel. Și avem nevoie unul de celălalt. Acum mergem la Andrei, să-l ajut cu băiețelul! Și cu dragoste am să le cresc la nevoie o duzină de nepoți! mi-a spus Vera, cu un zâmbet larg.
Exact atunci, ușa restaurantului s-a deschis larg și, cu un buchet mare de flori de câmp la piept și înfășurat într-un fular lung, a intrat Ion.
De ce te-ai ridicat, măi omule, ești încă slăbit! Of, nu pot să te las singur nici o clipă. Ai transpirat iar, trebuie să te schimbi! și-au plecat împreună, Vera sprijinind “moștenirea vie”, el strângându-i mâna cu recunoștință.
Veruțo, uite ce-am luat de la băbuțele din gară! Îți plac?
Vera s-a îmbujorat și mai tare, i-a pus tandru mâna pe umăr.
Au coborât cu o stație înaintea mea: ea, cu bagajul mare, el, cu unul mic. Îl ținea strâns ca nu cumva să-l piardă în mulțimea de oameni din gară. Zâmbeau amândoi așa de larg, încât m-am gândit da, Vera chiar va fi a doua lui soție, și nu oricum, ci cu tot sufletul!
