O femeie înaltă și plină de vigoare a ieșit din compartiment. A pus ea imediat la punct pe toți cei care deranjau călătorii. Trebuie spus că bărbații obraznici, toți zdraveni, s-au liniștit într-o clipă, ca la comandă.
Avea două cozi blonde, încolăcite în jurul capului. Ochii îi erau de un albastru strălucitor și obrajii roșii ca merele toamna. A aruncat o privire spre capătul culoarului, unde ieșea tocmai atunci un bărbat mic de statură, slab, cu părul alb ca puful, cu o față firavă și copilăroasă.
Nicușor! Gata, că te și pierdusem! Aud gălăgie, controlorul se teme să se apropie. Am zis: oare ce faci tu acolo? Că de ăștia te bat de nu știi de tine! i-a zis ea pe un ton blând, dar hotărât.
Vai, Veruțo! Dar le-arătam eu lor! Tu de ce-ai ieșit, Vera? Ești doamnă totuși! a zâmbit el rușinat și s-a furișat rapid la compartiment.
Femeia ne-a privit pe mine și pe doi pasageri plictisiți. A constatat că nu există niciun pericol pentru ea sau partenerul ei. Și a dispărut și ea.
Mai pe seară ne-am întâlnit în vagonul-restaurant.
Nu era niciun loc liber, așa că m-am așezat cu dânsa la masă. De data asta, bărbatul nu era cu ea. După ce a terminat friptura cu cartofi, duduia a spus cu glas puternic:
Eu sunt Vera Andreevna. Dar spuneți-mi Vera.
Sunteți singură? El vine după?
Odihnește acum. Nu coboară. I-am pus fularul la gât, i-am dat compot de merișoare. Imaginează-ți, să se îmbolnăvească omul, tocmai la drum! A ieșit să scuture covorul, doar în pulover. Am fost neatentă, dar ăsta e! mi-a răspuns râzând.
Cred că îl iubiți mult. De el v-ați îngrijorat cât era agitație la toaletă. Îl apărați pe el, nu invers. Și acum vorbiți cu atâta duioșie! am zis eu visător.
Pe Nicușor l-am primit moștenire, de fapt. Nu mi-e bărbat după acte, dar stăm împreună. Încă este în doliu. Prima lui soție a plecat nu demult la Domnul. O femeie sfântă, bună foc! oftă Vera.
Cum adică, moștenire? m-am mirat.
Și uite ce mi-a povestit Vera:
Nicușor trăia înainte cu Lidia. De pe băncile școlii se știau, au făcut facultatea împreună, s-au căsătorit.
El e unul din acei visători inventiv cât cuprinde, minte sclipitoare, primea mereu oferte de la firme. O duceau bine. Dar în viața de zi cu zi, Nicușor parcă nu se descurca. Pierdea restul la cumpărături, traversa strada unde nu trebuie, nu știa de unde și ce să cumpere, nici cum să se orienteze. Naiv peste poate. Dădea bani și unui necunoscut dacă i se părea necăjit.
Al tău parcă nu-i om să trăiască pe lumea asta! îi spuneau prietenii Lidiei. Muncește lumea de se rupe, abia leagă două capete, iar lui îi pică banii din cer!
Lidia nu se plângea. Avea energie cât pentru doi, se ocupa de toate. Îl îmbrăca pe bărbat, îi punea la gât eșarfa, îl verifica dacă și-a luat mănușile. Mai târziu a luat și mașină, să-l poată duce la serviciu. Fiindcă odată Nicușor greșise și adresa la taxi, a rămas buimac.
Se completau perfect. Dar când Lidia a fost internată o săptămână și s-a întors, a găsit acasă doar pachete de tăieței uscați și sticle cu apă. Nici ceai nu-și făcuse. Toate proviziile lăsate erau intacte.
Fără tine nu pot. N-am poftă i-a zâmbit el.
Băiatul lor, Andrei, a moștenit tot așa deștept, dar timid și aerian. Inteligența i se recunoștea, dar și-a găsit o soție pe măsură, o fată liniștită, Olguța, de la țară. Lider în familie era clar Lidia. Abia ce se născuse nepotul, Alexuț, că Lidia s-a îmbolnăvit pe neașteptate.
Casa a rămas pustie. Nicușor era în panică, nu mai știa ce să facă. A dus-o la cei mai buni doctori, ar fi plătit cât era nevoie. Dar boala nu se dădea dusă.
Inima Lidiei sângera nu pentru ea, ci pentru bărbat și fiu. O să se destrame fără mine! Cum să-i lași ca pe niște orhidee în noiembrie în Moldova?! se gândea ea.
Se ruga să îi ajute Dumnezeu pe Nicușor, Andrei și pe nepot. În perioada asta a apărut și Vera. Era îngrijitoare la spital și rudă îndepărtată cu un medic ce o trata pe Lidia.
La prima vizită la ei, Vera a găsit un bărbat firav, cu maniere alese, greu de auzit la glas. Peste tot era dezastru: rufe murdare, vase nespălate (aveau și mașină de spălat vase!), aer apăsător.
Pe pat Lidia, slabă cumplit, cu ochi mari. A zâmbit către Vera. Aceasta a oftat, s-a apucat de treabă.
Spre seară casa era lună. Mirosea a chiftele și pui prăjit. Lidia dormea lin în pat curat. Nicușor voia să iasă într-o jachetă subțire, dar s-a pomenit blocat de vocea răsunătoare a Verei:
Oprește! Unde ieși la vremea asta, așa dezbrăcat? Nu-mi trebuie să te văd bolnav acum, când ai nevoie de puteri lângă soția ta! Haide, ia haina asta, aici ai și fular, pune-ți și căciula! Acum, du-te cu Doamne-ajută! a poruncit Vera.
Iar Lidia, lăcrimând, și-a zis: Mulțumesc, Doamne. Acum sunt pe mâini bune.
Când starea i s-a agravat, și-a luat inima în dinți și a vorbit cu Vera. Întâi, de departe, despre viață, casă. Vera locuia cu mama și cu sora, într-un apartament cu două camere, înghesuite, de aceea muncea și cât putea. Avea 45 de ani, nemăritată, iubiri avusese, dar nu până la Marșul lui Mendelssohn. Nu-și făcea griji, și singură avea să trăiască.
Atunci Lidia i-a zis:
Vera, să ai grijă de el când n-oi mai fi. Îți las bărbatul moștenire, într-un fel. Îți poruncesc, dragă! Se îmbolnăvește ușor, e prea darnic!
Vera a amuțit. Când să-i spună că nu, Lidia o ruga cu lacrimi.
Măcar la început, Vera, ai grijă de el! Pe genunchi aș sta, dacă aș putea! i-a șoptit Lidia.
Vera a promis.
După moartea Lidiei, Vera s-a gândit să-i lase în pace, să nu creadă lumea că după avere mă iau. Și nici nu o plăcea el. Dar simțea că nu-și respectă cuvântul. Într-o zi a venit la ușă. Nimeni nu răspundea. A deschis neîncuiat. În dormitor, Nicușor stătea pe podea, strâns la piept în halatul Lidiei, plângând ca un copil părăsit.
Vera s-a apropiat. El a apucat-o de mână și a izbucnit în plâns.
Păcat, Nicușore. Că a avut dreptate Lidia. Dar hai, lasă, ne revenim, bem un ceai și Vera s-a pus pe treabă.
A fost mereu suflet bun. Și blând.
Casa a început să prindă iarăși viață. Nicușor o aștepta la ușă la fiecare venire.
Apoi m-am mutat la el. Ce sens avea să-l las singur? Familia mea a fost bucuroasă, că au mai mult spațiu. Ce să zic, am luat la casa omului mai mult un copil mare decât un bărbat. Dar un copil deștept! Cu banii nu sunt deloc probleme. Mi-a interzis să mai țin atâtea joburi de îngrijire. Cei rău-voitori au încercat să bârfească, dar i-am pus repede la punct. E ca atunci când aduni un cățel sau o pisică abandonată. Și omul poate fi singur și neajutorat, sărmanul! Nu poți să lași un om, ca o țestoasă cu carapacea-n sus, să i se spună descurcă-te! Cum să trăiască așa? Îl ajut, cât pot. Bun e Nicușor al meu. Blând. Avem nevoie unul de celălalt! Acum plecăm la fiul lui, să-i dăm o mână de ajutor cu copilul. Și bucuros mă duc! Aș crește și zece, dacă ar trebui! mi-a spus Vera zâmbind.
Atunci s-a deschis ușa restaurantului. În fular lung, ținând un buchet de flori câmpenești, s-a ivit Nicușor.
De ce te-ai ridicat din pat? Ești tot firav! Nu te pot lăsa nicio clipă singur. Uită-te, ai transpirat, trebuie schimbat! a oftat Vera, îndreptându-se împreună cu moștenirea vie spre ieșire.
Iar el îi spunea șoptit:
Veruță, ți-am luat flori de la bunicuțele din gară! Îți plac?
Vera s-a făcut și mai roșie-n obraji. L-a luat ușor de braț.
Au coborât împreună, Vera cu o valiză mare, Nicușor cu una mică. Îl ținea strâns de haină, printre oamenii ce treceau grăbiți, să nu-l piardă. Zâmbeau frumos, amândoi, de ziceai că e clar: Vera o să-i fie totuși a doua soție!
