Auză-mă, trebuie să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat într-o călătorie cu trenul spre Iași. Eram în vagon și tocmai avusesem parte de niște vecini cam gălăgioși. La un moment dat, se deschide ușa cupeiului și apare o femeie înaltă cu glas tunător, părul blond împletit frumos în coroniță, ochi albaștri ca marea și cu obraji roșii zdravăn, de parcă abia venise de pe câmp. Numai ce a deschis gura și, pe bune, toți musafirii de ocazie s-au evaporat! Parcă i-a pus Dumnezeu să asculte! Și te asigur, erau niște bărbați zdraveni. Dar nimeni nu i-a ieșit din cuvânt.
Se uită doamna spre toaletă și fix atunci iese de-acolo un omuleț scund şi slab, părul alb ca puful de păpădie, cu o figură atât de firavă și copilăroasă că-ți venea să-l ascunzi la piept.
Ivănică! Ptiu, că mai aveam puțin și te pierdeam! Parcă aud larmă, se codise și controlorul să intervină, mă și gândeam: Ce s-o fi întâmplat cu tine? Se găsesc destui scandalagii, numai de necaz să sară! a zis ea pe un ton apăsat.
Vai, Veruță! Eu le-aș fi arătat eu lor! Da tu ce cauți pe coridor, Veronică? Ești doamnă, nu-i treaba ta! zâmbește el, timid, fugind în cupeu.
Veronica ne-a analizat scurt din priviri pe mine și pe alți doi pasageri plictisiți, și văzând că nu suntem pericol nici pentru ea, nici pentru bărbatul ei, a intrat și ea înapoi.
Later, la vagonul restaurant, ne-am intersectat din nou, că nu mai era niciun loc liber şi m-am așezat la masa ei. Soțul nu era cu ea. După ce a terminat tocana de porc cu cartofi, a zis:
Eu sunt Veronica Andreevna. Spune-mi simplu, Vera.
Sunteţi singură? Soțul vine mai târziu?
Odihnește la cupeu. Nu mai vine. L-am învelit bine cu un fular, i-am adus sirop de măceșe. Se vezi noroc pe capul nostru: plecăm la drum și Ivănică tocmai se îmbolnăvește! A ieșit să scuture covorul doar într-un pulover! Uite așa am scăpat de sub control! spune ea, vizibil exasperată.
Se vede că-l iubiți mult. Păreți tu cea care îl protejezi, nu invers. E rar așa grijă! i-am spus, gândindu-mă la cât de caldă părea.
Să spun drept, Ivănică mi-a căzut în grijă ca un fel de moștenire. Nu e bărbatul meu în sensul clasic. Locuim împreună, îl strâng la piept câteodată, da adevărul e altul… prima lui nevastă, sărmana, s-a stins nu demult. O femeie de toată lauda. A oftat adânc Vera.
Cum adică ți-a rămas moștenire? M-am mirat.
Și Vera mi-a povestit totul.
Ivănică, înainte să fie cu Vera, a fost căsătorit cu Lidia, femeia cu care a fost și la liceu și la facultate în Chișinău, apoi s-au luat. El, talent peste medie. Îi mergea mintea brici, primea comenzi de la firme, făceau bani frumoși. Dar în viața de zi cu zi era vai de capul lui. Uita restul la magazin, traversa pe unde nu trebuie, habar n-avea ce și de unde cumpără, foarte naiv, gata să dea orice necunoscutui banii lui.
Al tău parcă e rătăcit pe lumea asta. Noi chinuim să scoatem un leu și ăla stă cu mintea în nori. Banii parcă se adună singuri la el! făceau mişto prietenii.
Lidia era femeia practică din familie, cu energie cât pentru doi. Îl îmbrăca la serviciu, verifica să aibă mănuși și fular. Apoi a cumpărat mașină să-l ducă, că odată a ajuns la altă adresă cu taxiul, dus pe gânduri. Și tot așa se completau perfect.
Când Lidia s-a îmbolnăvit și a stat o săptămână în spital, acasă l-a găsit pe Ivănică cu punga de fidea uscată și apă la sticlă, nici măcar ceai nu și-a făcut. Tot ce pusese la congelator a rămas neatins.
Dacă nu ești tu, nu-mi trebuie nimic. N-am nici poftă de mâncare! i-a zâmbit el.
Au avut un băiat Andrei, la fel de deștept, dar uituc și timid. Andrei s-a însurat cu Otilia, o fată blajină de la țară, foarte domoală. Lidera familiei era Lidia, care, odată cu nașterea nepotului Alexuțu, era hotărâtă să-i țină pe toți pe picioare.
Doar că boala s-a agravat și Lidia a rămas la pat. Casa s-a scufundat în tristețe. Ivănică nu știa de capul lui, dar a chemat cei mai buni doctori la București, dispus să plătească oricât, numai să se facă Lidia bine. Dar n-a fost cu noroc.
Lidia nu se temea pentru ea, ci pentru băieții ei: Cum or să se descurce fără mine? se tot întreba. Și s-a rugat la Bunul Dumnezeu să le poarte cineva de grijă.
Atunci a apărut Vera. Ea era asistentă și rudă mai îndepărtată cu doctorul ei. Când a intrat prima dată în casa lor, Ivănică abia de i-a șoptit binețe, iar apartamentul părea lovit de uragan: haine, vase nespălate, aer încins de necaz.
În camera bolnavei, Lidia i-a zâmbit slab Verei. Vera n-a stat la discuții, a suflecat mânecile și s-a apucat de treabă.
Spre seară, casa sclipea și mirosea a bine: cotlete, plăcinte, pui la tigaie. Lidia dormea liniștită. Ivănică era să plece iar doar cu o geacă subțire, da Vera l-a prins din scurt:
Hei, domnule! Unde te duci fără geacă groasă pe vremea asta? La cât mă iubește soarele de afară, răcești și tu și nevasta bolnavă te așteaptă acasă! Ia paltonul, pune-ți fular și căciulă gata, așa te primesc! a tunat Vera.
Lidiei i-au dat lacrimile. Așa gălăgioasă cum era, Vera aducea viață în casă și, mai ales, avea inimă bună.
Mulțumescu-ți, Doamne, sunt pe mâini bune, a zis Lidia în șoaptă.
Când starea s-a agravat, și-a luat inima-n dinți și i-a făcut Verei o rugăminte: i-a explicat cum stă treaba, despre casa neîncăpătoare unde trăia Vera cu mama și sora, cum n-a avut noroc de bărbat și că viața nu i-e chiar simplă.
Vere, ai grijă de el când nu mai sunt. Ți-l las așa, ca o moștenire… Nu mă refuza, doar să-i fii aproape la început! Te-aș ruga și în genunchi, dar nu pot…
Vera a promis.
Când n-a mai fost Lidia, Vera a zis că nu se bagă, să nu zică lumea că o face pentru casă ori alte motive, și nici chimie nu era între ei. Era doar vorba dată. Dar, după o vreme, a venit să vadă cum se mai ține Ivănică.
Bate la ușă nimic. O împinge ușor neîncuiată. Găsește în camera din spate, pe jos, pe Ivănică, strâns de halatul Lidiei, plângând de-l zguduia.
Ehee, sărmanule, a avut dreptate Lidia. Stai că-ți fac un ceai și te punem pe picioare! s-a mobilizat din secunda doi Vera, care era un om cu suflet mare și, deși nu-i era mire, l-a luat sub aripă.
Casa a prins viață. Ivănică o aștepta la ușă, ca un copil.
Și până la urmă m-am mutat la el. Ce să-l las singur? Ai mei au fost fericiți mai mult spațiu pentru ei! M-am ales cu un copil mare, deștept foc! M-a pus să-mi las toate joburile de îngrijitoare, că bani erau destui. Cârcotașii au încercat, dar i-am astupat rapid. Eu zic așa: dacă poți să iei un câine ori o pisică abandonată de pe drum, de ce n-ai avea grijă și de un om la fel de chinuit? O să-i fiu cât trebuie aproape. E suflet bun Ivănică, blând tare. Ne-am găsit, ce să zic. Acum și mergem la băiatul lui, că are nevoie de ajutor cu nepoțelul! O să am grijă de zece dacă trebuie! mi-a povestit Vera, cu acel entuziasm numai de la ea știut.
La final, intră Ivănică în restaurant cu un buchet de flori de câmp și cu fularul până la ochi.
Ce cauți pe-afară? Parcă am vorbit să te odihnești! Uite, ai transpirat, trebuie schimbat! și Vera, împreună cu moștenirea ei, ies pe ușă.
El îi întinde florile, șoptind stângaci:
Veruță, de la bunicuțele din gară le-am luat pentru tine… Îți plac?
Vera s-a îmbujorat și mai tare, îl ia de braț și ies. La coborâre, ea cară un geamantan uriaș, el o sacoșă mică. Îl ține tot pe sus, să nu se piardă în mulțimea de pe peron. Și-ți jur, radiau ca două raze de soare. Clar, va fi a doua soție pentru sufletul băiatului ăsta așa i-a fost scris.
