Soareci de weekend
Cotletul stătea fix în mijlocul farfuriei. Mă uitam la el și simțeam cum stomacul îmi dă de veste că n-a mai primit demult nimic.
Lenuța, pot să-mi fac un sandviș? Mor de foame.
Radu, cina e gata în douăzeci de minute. Se răcește friptura, lasă-mă cu sandvișurile tale.
E doar o felie de pâine, nu mă satur oricum.
Nici douăzeci de minute nu mai poți aștepta? Am calculat totul. Cartofii la șapte și cinșpe, puiul la șapte și douăzeci. Dacă mănânci acum, n-o să-ți mai fie foame la cină.
Am oftat în surdină și m-am așezat la masă. Lenuța împărțea cumpărăturile de la piață în frigider la milimetru. Laptele jos, brânza la mijloc, iaurturile puse după dată, cele mai vechi la margine.
Poate și-un ceai îmi torni, măcar?
Torni, dar cu o singură linguriță de zahăr.
Lenuța, am trecut și eu de patruzeci.
Da, și ai diabetul în familie, de două ori. O linguriță și atât.
N-am apucat să pun ceainicul că Lenuța mi-a turnat deja ceaiul în cană, a măsurat zahărul și mi-a pus ceașca fix în față.
Ia, bea.
M-am uitat la ceai. Era slab și abia simțeam zahărul. Dar n-am zis nimic.
Se însera deja. Noiembrie în Chișinău nu iartă, iar în cartierul nostru de la Poșta Veche, unde blocurile sunt aliniate ca la catalog, întunericul aduce liniște repede. Luminile stăteau cuminți în curte, mașinile parcate exact unde știam că le găsesc. Totul previzibil, ca de obicei.
Aveam cincizeci și șapte de ani, Lenuța cincizeci și cinci. Trei decenii petrecute împreună. Era curat ca-n farmacie în apartamentul nostru. Și cam la fel de multă liniște.
***
Sâmbăta la noi începe la ora opt. Nu pentru că n-am putea dormi, ci pentru că la opt fix se declanșează lista de sarcini. Lenuța o notează vinerea, cu litere mărunte, în carnețelul ei cu coperți albastre.
Opt fără un sfert. Mic dejun.
Opt jumate. Spălat pe jos.
Zece fix. Piață. La Alimentara din Centru, separat pentru produse de curățenie.
Douăsprezece. Prânz.
Unu. Oră de odihnă.
Două. Vizită la mătușa Lica.
Cinșpe. Înapoi acasă.
Cinșpe treizeci. Cină.
Șase jumate. Televizor sau o carte.
Zece. Somn.
Nu trebuie să citesc lista, o știu pe de rost. E aceeași de ani de zile. Doar numele rudelor sau piața câteodată se schimbă.
Spălam holul, împingând cârpa de la un capăt la altul și mă gândeam la pescuit. Poate de ce nu mai fusesem de vreo opt ani. Ultima dată cu Gicu de la uzină, la Vadul lui Vodă. Am prins vreo trei bibani și-un caras. Am stat pe mal până ne-a prins întunericul, am făcut ciorbă de pește la foc de lemne, într-o cratiță uzată. Gicu povestea bancuri și-am râs de-am speriat toate rațele.
Am ajuns acasă în puterea nopții. Lenuța nu dormea.
Știi cât e ceasul?
Știu, Lenuța. Ne-am întins la povești.
La povești! Ți-am tot sunat de opt ori. Ți-am lăsat cina în frigider. Acum nu mai are gust de nimic.
Iartă-mă.
Știi cât m-am îngrijorat?
Iartă-mă, Lenuța.
De-atunci n-am mai mers la pescuit. Nu pentru că a interzis ea, ci… pur și simplu n-am mai propus. Era mai simplu așa.
Radu, stoarce cârpa mai puțin, rămân urme.
Am făcut cum a zis, deși nu vedeam vreo diferență. Pardoseala sclipea. Lenuța era mândră de curățenia ei: La mine poți să mănânci de pe jos! am auzit-o spunând la telefon. Eu: niciodată n-am vrut așa ceva, fie și de-ar fi podeaua de la spital.
Piața după plan. Prânzul la fel. Mătușa Lica ne-a dat plăcinte cu cartofi, cam arse dedesubt, și i-a spus Lenuța, ușor, dar de față cu toți: Cred că-ți încălzește cuptorul în valuri, Lică. Am mâncat trei și m-am gândit că tocmai pentru crusta arsă erau bune.
Am ajuns acasă cu zece minute mai devreme.
Lenuța a scos budinca de brânză din frigider, tăiată perfect în șase bucăți egale.
M-am așezat la masă, am privit budinca și-am simțit o nesiguranță surdă. Nu de la desert. De la tot. Pentru că știam exact ce va urma mâine. Și peste o săptămână. Și la anul.
Am mâncat, am băut ceaiul și m-am uitat la televizor.
***
Aspiratorul s-a stricat miercuri seara. Radu al meu l-a desfăcut pe masa din bucătărie, a verificat filtrul, a văzut mecanismul. O nimica toată la uzina de aparate electronice la care lucra ca tehnician era obișnuit cu chestii mai complicate.
Am intrat în bucătărie.
Ce faci acolo?
Repar. Filtrul e plin și s-a rupt suportul periei.
Radu, cheamă pe cineva. Lasă, nu te băga.
Lenuța, e o problemă simplă.
Așa ai stricat și fierul de călcat dată trecută. O dată nu s-a mai pornit, altă dată încălzea doar unul din capete.
A fost altceva. Acum e clar ce are.
Radu…
Sunt tehnician.
E una să fii tehnician la fabrică, alta să repari aspiratoare…
Ceva s-a mișcat în mine, încet, ca un pietroi lăsat prea mult într-un loc. M-am uitat la piesele aspiratorului, la mâinile mele, la figura ei calmă.
Îl repar, Lenuța.
Radu…
Îl… repar.
S-a uitat la mine, uimită, apoi cu puțină enervare, și a ieșit.
Am rezolvat în vreo oră. Mergea mai bine ca înainte, filtrul curat. Am strâns sculele și am pornit aparatul de-un test, doar ca să-l aud funcționând perfect.
Lenuța a trecut pe lângă mine, a dat din cap și n-a zis nimic.
Aș fi vrut să-mi spună măcar: Bravo.
***
Am găsit un anunț lipit pe un stâlp la Piața Centrală: Repar orice vechitură, tehnică, șevalete și altele. Detalii la…. Un telefon și o adresă. Pickupul meu vechi, Electronica, tot ruginit, nu mai mergea de trei ani. Lenuța îmi spunea să-l arunc, eu tot poate mâine, dar nu-l aruncam.
Pickup-ul era cumpărat înainte de căsătorie. Tata m-a ajutat cu banii. Ascultam Aznavour pe el, discurile stăteau aliniate la geam. După ce ne-am mutat cu Lenuța, le-a pus într-o cutie la debara: Să nu strângă praf pe geam. Mai căutam cutia uneori, doar să fiu sigur că nu le-a aruncat.
Telefonul nu răspundea. Am hotărât să merg personal.
Adresa era pe strada Eminescu, casă veche, cu fațada scorojită și uși grele din lemn. Am urcat la etajul trei și am sunat.
Am așteptat. Se auzeau pași, zgomot de sticle, apoi s-a deschis ușa.
Pe prag sta o femeie de vârsta mea, în halat de pânză, plin de vopsea albastră și galbenă. Părul prins neglijent, cu fire rebele, și o pată verde deasupra obrazului.
Bună ziua. De la anunț?
Da, mi s-a spus că aici se repară…
Intrați, intrați, sunt Valeria. Numai Valeria. Aveți grijă, e un șevalet în coridor, să nu vă împiedicați.
Am făcut doi pași și m-am oprit.
Nu mai văzusem așa ceva… sau nu de multă vreme, poate când eram student și intram la prieteni de la arte plastice. Peste tot șevalete. Unele curate, altele pline de picturi lăsate neterminate sau redesenate în straturi. Pe pervaz: borcane cu pensule, tuburi de vopsea, pe jos ziar pătat, un motan roșcat pe canapea cu o privire regească.
Mirosea a vopsea, ulei de in, cafea, a… viață parcă.
Scuzați mizeria, a zis Valeria, am lucrat toată ziua, n-am apucat să fac ordine.
Nu-i nimic, am spus sincer. Și m-am mirat de sinceritatea cu care am spus-o.
Ce doriți să reparați?
Pickup-ul. Electronica, nu mai învârte. Am desfacut, cred că motorul a cedat.
O, Electronica! I-am prins și eu. N-ați schimbat bateria la telecomandă? Mai oxidează contactele.
Am verificat, nu e asta.
Valeria a dat din cap, serios.
L-ați adus?
Nu, am venit întâi să întreb, nu mi-ați răspuns la telefon…
Vai, telefonul! Îl pierd de zece ori pe zi, aseară l-am găsit sub canapea. Aduceți-l, vedem ce facem. Dar, cât sunteți aici, m-ajutați la șevalet? Vă repar cu reducere!
***
Șevaletul era în sufragerie, la fereastră, din lemn zdravăn, dar prins cu sârmă. Suportul tabloului aluneca mereu.
Uite aici, arată Valeria la balama, s-a pierdut șurubul, l-am înlocuit cu ce am găsit, dar nu ține.
Am verificat, am cerut șurubelnița, a venit Valeria cu trei, le încurcase. Am strâns mecanismul provizoriu, cu izolație, și l-am fixat bine.
E provizoriu, i-am zis, trebuie șurub M6, găsiți la orice magazin de bricolaj. Mai bine cu piuliță.
M6, a repetat Valeria ca o poezie. Scriu…?
A luat o pensulă, a înmuiat-o în negru și a scris pe ziarul de pe jos: M6 piuliță!
Am râs singur, fără motiv special.
O să aruncați ziarul și uitați.
Nu! Îl lipesc pe frigider. Hai la ceai, că m-ați salvat, am plăcinte de ieri cu varză.
Aș fi zis că trebuie să merg. Că acasă așteaptă cineva… Dar:
Cu plăcere, am răspuns.
***
Am băut ceai în bucătăria ei mică, cu vedere spre curte, unde pe geam creștea ceva verde în ghivece de toate formele. Plăcintele stăteau pe o farfurie, simple, una chiar răsturnată.
Am luat una. Veche de ieri, ușor umedă, dar incredibil de gustoasă, cu varză, ou și ceapă, exact ca la mama.
Bună, am spus.
Chiar? Eu nu prea mă pricep, fiica mea m-a învățat, de când stă la Cluj la Arte. Are douăzeci și doi de ani, matură, nu ca mine.
De mult ești aici?
Vreo douăzeci și cinci de ani. Cu fostul soț. Acum un an am divorțat. Acum suntem doi: eu și motanul. Motanul e Mitu.
La auzul numelui, motanul a ridicat capul, s-a uitat spre bucătărie și s-a așezat la loc.
Ți-a fost greu?
Cu divorțul? La început, sigur. Dar după aia e ca și cum scoți pantofii strâmți: îți dai seama cât de tare te durea. Cam așa.
Mă uitam pe fereastră la copacul gol, dar cu câteva frunze galbene încă agățate.
Ești tehnician? a întrebat Valeria.
Da. La Uzina de Aparatură.
Interesant?
E muncă. Dar m-am priceput mereu la mașini. Îmi placea să repar cât eram mic. Și să pescuiesc.
Pescuit? Spune-mi.
Am fost uimit. Lenuța mereu schimba subiectul când pomeneam pescuitul: Ce să spui? Stai și te uiți la plută. Dar Valeria chiar mă asculta.
Tata mă lua în fiecare vară. Dimineața plecam de acasă când nici nu răsărea soarele. Îmi amintesc mirosul de apă, liniștea. Și peștii care băteau la mal.
Valeria asculta. M-am trezit povestind aproape trei ore. Era deja aproape nouă.
Doamne, trebuie să plec.
Du-te, bine înțeles. Mulțumesc pentru șevalet. Și pentru povestea cu pescuitul.
Pentru pescuit?
Pentru felul cum ai povestit. Am văzut apa exact cum ai descris-o.
Pe drum spre troleu m-am gândit: Când m-a mai ascultat cineva așa?
***
Lenuța stătea în bucătărie când am ajuns. Cina rece mă aștepta sub o farfurie. Ochii ei spuneau că urmează o discuție lungă.
Unde ai fost?
M-a chemat cineva după un anunț, pentru pickup. Artista, avea șevaletul stricat. Am stat mai mult decât am crezut.
Nu m-ai anunțat.
N-am știut că mă prind atât.
Te-am așteptat la șapte. Am gătit cotlet. Le-am încălzit de două ori, s-au uscat.
M-am uitat la farfurie, apoi la ea.
Scuze pentru cotlet…
Nu-i vorba de cotlet! Aveam o regulă: să-mi spui dacă întârzii. E respectul minim între noi.
Da, n-am gândit.
Exact, nu gândești la nimic ce ține de casă și de mine. Nici ultima dată n-ai luat brânza la 5%. Ți-am scris clar: cinci. Ai luat 9%. A trebuit s-o arunc.
Mi-am pus haina la cuier. Mâinile stăteau calme, dar în mine era un ghem strâns.
Am mâncat acolo. Plăcinte avea.
Plăcinte.
Da.
Ai plecat să repari un pickup și vii la nouă seara, sătul cu plăcinte? Închipuie-ți ce înseamnă asta.
Am ajutat-o cu șevaletul și un ceai. Femeie singură, pictoriță, nu are soț. Doar atât.
Cum o cheamă?
Valeria. Cincișpatru de ani, profesoară la Casa de Cultură, divorțată.
Deja știi tot.
Am vorbit la ceai, atât.
Lenuța a pus cotletul la frigider. Totul răspicat.
Încălzești singur, dacă vrei. Mă culc.
A ieșit. Am rămas la masă, în tăcere. Afară ploua mocănește. Am privit stropii, gândindu-mă că ploaia nu ține cont de program.
***
Au mai fost astfel de vizite. Am dus pickup-ul, Valeria mi-a spus să vin după două zile. L-a reparat, într-adevăr motorul, găsise un bătrân de pe stradă să-l repare. Am băut iar un ceai. De data asta, am adus eu o plăcintă cu vișine.
M-am trezit mergând și fără motiv, azi să văd dacă a găsit șurubul M6. N-a găsit, a luat M4, a încurcat. Am râs, a râs și ea. Eu am adus totuși șuruburile potrivite, just in case.
N-am spus Lenuței totul. Doar ziceam la atelier, nu mai detaliam. Probabil nici ea nu voia să știe. Era mulțumită doar să știe când vin la cină.
Uneori rămâneam și mai târziu. O dată am privit împreună un album cu picturi de Grigorescu, Valeria povestea despre lumină, iar timpul a fugit.
Lenuța mă aștepta.
Cotletul…
Lenuța, trebuie să asculți.
A privit. În ochii ei era ceva nou nu iritare, ci îngrijorare adevărată.
Radu, ce se întâmplă?
Nimic. Merg la prietena asta, vorbim, ajut la treburi. Îmi face plăcere.
Realizezi ce spui?
Realizez. Nu e… am tăcut. Nu e nimic mai mult, doar vorbim.
Doar vorbiți…
Da.
Radu, suntem treizeci de ani împreună. Eu duc această casă, fac mâncare, am grijă de sănătatea ta și de bani. Lucrez la Construcții Chișinău, sunt contabilă-șefă. Îi țin pe toți în frâu. Mă gândesc la amândoi.
Știu, Lenuța.
Atunci de ce tot la acea pictoriță mergi și nu stai acasă?
N-am găsit un răspuns. Sau da, dar nu-l puteam rosti fără să doară.
***
Am plecat vineri seara. Mi-am aruncat în geantă două cămăși, o cremă de ras, o carte veche. Lenuța, pe marginea ușii, urmărea fiecare gest.
Unde mergi?
Am nevoie să fiu singur. Să mă gândesc.
Nu fi copil.
Poate e copilăresc. Dar mă duc.
Te duci la ea.
Să mă gândesc.
Radu!
Am închis geanta. I-am aruncat o privire. Stătea dreaptă, în halatul ei imaculat și cu pașii calculați. Chipul îi era derutat nimic furios, doar pierdut.
O să sun, am spus.
Am ieșit.
***
Valeria n-a întrebat nimic. Când am sunat și-am întrebat dacă pot sta o vreme la ea, a zis doar: Sigur, canapeaua e liberă.
Am dormit pe canapea, cu Mitu la picioare. Dimineața, Valeria făcea cafea turcească, cu cardamom, și stăteam la bucătărie vorbind, despre vreme, despre pisică, despre nimic serios.
Lenuța mă căuta. Inițial, la fiecare oră, apoi tot mai rar. Nu răspundeam mereu. Când răspundeam:
Radu, ai luat pastilele pentru tensiune? Ai la tine?
Da, Lenuța.
Ți-ai pus geaca groasă? Se face frig.
Mi-am pus.
Nu uita controlul la doctor luni, la patru, ți-am programat din ianuarie.
Nu uit.
Radu, n-ai putea să te întorci acasă? Ce-ți lipsește?
Pauză.
Lenuța, te sun eu.
Apoi am primit un sms de la Tamara, prietena ei: Radu, sunteți nebun? Lenuța nu-i bine! Șeful m-a sunat: Radu, totul ok? Mi-a zis Lenuța că ai dispărut. Și un mesaj de la vărul ei Victor. Mă gândeam: Lenuța a pornit o mobilizare generală. Întotdeauna se descurca în crize.
Cum ești? a întrebat Valeria într-o seară.
Straniu și puțin frică, nu sunt obișnuit cu libertatea.
E normal.
Azi dimineață am ales singur cămașa. Nu albă, nu gri, una bleumarin. Parcă n-am mai ales eu hainele de douăzeci de ani…
Alegea ea?
Mi le pune ordonat în fiecare seară. Să nu mă încurc. M-am obișnuit și gata…
Valeria n-a zis nimic.
Știu că mă iubește, am continuat. Dar m-a anulat, nu? Parcă am devenit punct din lista ei de priorități.
***
Duminică a venit Lenuța. Mi-a găsit adresa de pe factura la telefon. Am deschis și ne-am privit o clipă.
Pot intra?
I-am făcut loc.
A analizat holul. Pe jos, cizmele Valeriei, unul răsturnat. Pe cuier, un fular colorat, o geacă veche pătată cu vopsea. Din cameră se vedea colțul unui șevalet.
Valeria a apărut din bucătărie. Ele s-au privit.
Bună ziua, a spus Lenuța.
Bună, a răspuns Valeria încet.
Lenuța s-a întors la mine.
Ești bine?
Sunt.
Ieii pastilele?
Lenuța…
Doar te-ntreb.
Eu tocmai tăiam un castravete, neregulat, în bol. Lenuța a rămas fără aer văzând feliile tăiate strâmb. Castraveții trebuie tăiați egal.
Lenuța, nu trebuia să vii
Radu, ți-am dăruit toată viața mea, i-a tremurat vocea. Treizeci de ani te-am îngrijit. Ce-am făcut, am făcut pentru tine.
Știu.
Atunci de ce…?
Valeria a zis încet:
Lenuța, pot spune ceva? Nu ca dușman, doar ca om din afară.
Spuneți, nu s-a întors Lenuța.
Grija e când omului îi e bine. Dacă lângă tine îi greu să respire, nu-i grijă, e sufocare. L-ați sufocat, Lenuța.
Tăcere lungă.
Nu știți viața noastră, a zis ea, în cele din urmă.
Nu știu.
Am mers la Lenuța, i-am luat mâinile. N-a dat mâinile la o parte.
Lenuța, vreau divorț. Am decis. Nu pentru că nu te-am iubit, doar că nu mai pot așa.
A privit mâinile. Le-a tras încet. S-a dus la cuier să-și ia poșeta, cu umerii drepți, pasul egal.
Să nu uiți de pastile. Sunt în cutia albastră, sus la dulap.
Ușa s-a trântit.
***
Procesul a ținut jumătate de an. Apartamentul l-am lăsat ei. Eu am găsit o cameră de închiriat tot pe Eminescu, în blocul de vizavi. Ridicol, dar așa a ieșit.
Noua viață s-a schimbat lent, ca o casă veche refăcută cu răbdare.
Primele luni am făcut multe chestii noi: am cumpărat din piață ce-am vrut, nu doar de pe listă. Uneori am mâncat în picioare la frigider. Culcat la orice oră, nu la zece fix. Am văzut un film vechi, la unu noaptea, simțind ceva ca o fericire de copil.
Cu Valeria n-a fost simplu de la început. Ne plăceam amândoi, dar nu ne-am grăbit. Știam amândoi că-i important.
Primăvara am mers la pescuit.
Am luat undițe cu împrumut, am ajuns la un iaz pe lângă Orhei cu mașina ei veche, o Dacia roșie, și am tras lângă mal. Valeria nu pescuise niciodată.
Am stat pe mal. Era frig și ud. Când am căutat termosul pentru cafea, am realizat că l-am uitat acasă.
Am uitat termosul. Ce prost!
Lasă, a zis Valeria, vezi ce frumos e aburul deasupra peștelui?
Într-adevăr. Aburul alb plutea lin, apa era roză în lumina dimineții.
Frumos, nu?
Da. Foarte.
Am prins un biban mic, Valeria a chicotit:
Lasă-l! E prea mic.
L-am lăsat. La reîntoarcere eram murdari de la noroi, am căzut amândoi în glod și am râs până am speriat toate rațele.
Geaca rămasese plină de pete.
Nu contează, a râs Valeria, a fost o dimineață superbă.
Am privit la ea, la mâneca murdară, la părul ieșit din căciulă, la fața senină. Și m-am gândit: asta e viața. Viața, nu programul. O geacă murdară, un râu roz.
***
După un an jumătate, ne-am căsătorit. Felul modest un prieten de la uzină, prietena Valeriei cu aparatul foto și Mitu, motanul, pe pervaz.
Viața cu Valeria era vie și uneori haotică. Ea dădea banii pe pensule și șevalete, uita pâinea. Eu demontam radio vechi de lăsam bucătăria în piese. Ea pierdea cheile ca o regulă; eu uitam robinetul deschis.
Ne certam. Din orice: bani, pensule uscate, scule pe fotoliu. A găsit cheia mea franceză în frigider. Nu știam cum a ajuns acolo.
Nu țineam socoteala greșelilor. Ne obișnuisem să dăm drumul la supărare când unul punea ceainicul pe foc. Celălalt venea și aducea două cești.
***
Lenuța a aflat de nuntă prin Tamara, bine informată ca de obicei.
După plecarea mea, Lenuța a trăit pe pilot automat. Curățenie, mâncare, serviciu la Construcții Chișinău.
Dar serile erau prea tăcute, casa prea largă. Într-o seară a realizat cât de firesc a pus două cești de ceai. A retras una. A durut.
La serviciu, șefa, dna. Smaranda, a întrebat-o odată:
Lenuța, ceva nu merge.
Totul e ok.
Nu, nu e. Soțul a plecat?
De unde știți?
Ghicesc. Și eu am trecut. Sfătuit: n-o lua cu ordine-n casă. Începe cu sufletul.
A vrut să refuze, dar a tăcut.
***
Psihologul l-a căutat singură, pe internet. Era o doamnă spre cincizeci ani, pe strada București. Trei ședințe Lenuța a tăcut, răspunzând minimal. La a patra, psihologul a întrebat:
Când ți-a fost cu adevărat teamă? Nu pentru soț, pentru tine.
S-a gândit mult.
Când am văzut că-și face bagajul. Că nu pot controla plecarea.
De ce era nevoie să controlezi?
Gând multe minute. Afară ningea cu fulgi mici.
Mereu am simțit că dacă nu țin totul în mână, se destramă. Mamei îi fugea și soțul chiar dacă ținea totul. Dar tot așa trăia și ea.
Tăcerea din cabinet era caldă, nu ca acasă.
Deci ai trăit cu teamă să nu pierzi.
Da.
Și ce ai descoperit?
Că dacă strângi prea tare, tot pierzi.
A fost greu de spus, dar ușor după ce-a spus.
***
La Casa de Cultură a mers la sfatul Tamarei: E expoziție de acuareliști, e frumos, și lumea bună. S-a dus, să nu stea acasă.
S-a nimerit bine. Lenuța nu știa multe despre artă, dar acuarelele i-au plăcut pentru transparență, pentru ușoara nesiguranță.
Privea un peisaj cu Prutul, când s-a apropiat un bărbat, puțin mai în vârstă, cu ochi calzi și ușor pierduți. Priveau amândoi tabloul.
E interesant, a rostit încet, autorul a lăsat colțul acela alb. Doar hârtie. Fără el, nu ieșea la fel.
Nu observasem, a zis ea.
Mulți nu văd prima dată. Eu sunt Andrei.
Lenuța.
Era stângaci. La ieșire i s-a blocat geaca. Fermoarul nu mergea.
Dă-mi, i-a zis Lenuța. A aranjat zimții, a tras, s-a închis fermoarul.
Mulțumesc, a apreciat ca pentru un gest mare. Îți trebuie geacă nouă.
Probabil. N-am răbdare de cumpărături.
Au mai stat la discuții la scară. El preda chitară la Casa de Cultură, mergea la expoziții des.
Poate vii și duminica viitoare, i-a spus. Eu tot vin.
N-a promis, dar s-a dus.
***
Cu Andrei a fost altfel. Era văduv, soția murise acum trei ani. Stătea singur, bea ceaiuri, cânta la chitară, nu era atent la zile, putea discuta ore pe o amintire. De ce cresc copacii așa și nu altfel pe bulevard?
Lenuța a încercat să-l organizeze. I-a sugerat agendă, a aranjat borcanele în dulap.
El i-a prins mâna, blând.
Lenuță, mie-mi e ok așa. Pe bune.
S-a uitat la borcane, la mâna prinsă, la el nu era supărat, nu dădea din umeri ca Radu, doar o ținea și zâmbea cald.
Scuze, e prost obicei.
Nu e prost, doar e dulapul meu.
Dulapul tău, a acceptat.
A dus mâna înapoi.
Apoi a observat, tot mai des, mâinile i se opreau din aranjat. Nu mereu, dar tot mai des.
Psihologul i-a spus odată:
Nu poți controla pe nimeni. Poți doar pe tine. Și-i mult mai interesant.
S-a gândit mult și a-ncercat.
A început să coacă. Amuzant: mereu cântarea la gram. Tamara i-a dat rețeta de turtă cu mere: Cui îi place, pune scorțișoară cât vrei. Cât să pui, dacă nu-i scris? A pus mult. Turta a ieșit cu gust amar, dar mirosul a cucerit-o. A mâncat jumătate fierbinte, la picioare.
Învăț să coc, a zis Tamara surprinsă.
Încerc. Nu iese mereu, dar merită.
Tamara i-a spus:
Lenuță, te-ai schimbat.
Se vede?
În bine.
N-a răspuns, dar venind acasă, s-a prins zâmbind aiurea între blocuri.
***
Ne-am întâlnit după aproape doi ani. În Parcul Valea Morilor. Eu, cu Valeria, mergeam spre lac, ea stătea pe o bancă cu o carte, așteptându-l pe Andrei.
Am văzut-o prima. Lenuța a închis cartea. M-am apropiat.
Lenuța. Bună.
Salut, Radu.
Valeria a pășit discret înapoi, lăsându-ne spațiu gest mic dar cald.
Arăți bine, i-am spus sincer. Era schimbată, mai liniștită.
Și tu.
O tăcere scurtă. Octombrie iar liniștit, foșnet de frunze pe alei.
Cum ești?
Bine. Cu Valeria mergem luna viitoare cu mașina la sud, fără rezervare. Să vedem pe unde ne duce drumul.
Unde exact?
Nici noi nu știm asta-i ideea.
Ea a zâmbit. S-a uitat la Valeria, care analiza un copac.
La tine?
Bine. Învăț să coc turte. Poate sună ciudat.
Deloc.
Nu-mi iese mereu. Ultima dată am pus prea multă sodă, turta a crescut ciudat, a crăpat. Dar am mâncat.
Asta-i tot ce contează.
Suntem doi, eu și Andrei. E profesor. Foarte distrat. A ezitat. Eu învăț să nu mai aranjez totul.
Greu pentru tine.
Greu, dar… interesant.
Andrei a apărut de la chioșc, cu două cafele și o pungă de hârtii, ieșea ceva de ronțăit.
Lenuțo! Am luat cornuri cu mac și cu scorțișoară, nu știam ce vrei. Ia-le pe ambele!
Ea a zâmbit, sincer, liniștită.
Radu s-a uitat la ea.
Zâmbești, a spus.
Da, a zis încet. Și s-a mirat și ea.
Valeria s-a apropiat.
Noi plecăm, a spus blând. Nici nu e nevoie să ne retragem.
E bine, a răspuns Lenuța. Și era.
Ne-am luat rămas-bun. Fără reproșuri, fără cuvinte nespuse. El a înclinat din cap, ea a zâmbit. Valeria i-a făcut cu mâna, gest cald și simplu.
Lenuța i-a urmărit dispărând printre copaci. El o întreba ceva, ea râdea și îl ținea de braț.
Andrei i-a întins ambele cornuri.
Ia, alege tu.
A luat cel cu scorțișoară. Era cald, puțin sfărâmicios.
Parcul forfotea de frunze. Departe, copii zbierau, norii se plimbau încet.
Stătea pe bancă, mânca și gândea: Aș fi putut să nu știu niciodată cum e să iubești și nu să conduci. Și n-aș fi aflat dacă n-ar fi plecat el.
Andrei s-a așezat lângă ea, a găsit că și-a luat corn cu mac, dar lui nu-i plăcea.
Vrei tu?
Da.
Și-a întins mâna.
