Fecioaravârstnică, sora cea mare, Sânziana, a rostit verdictul familial ca o rugăciune săpată în lemnul vechi al casei. Niciun cavaler nu a îndrăznit să-i bage mâna în pieptul ei de piatră; la treizeci de ani, s-a transformat întro fire amară, o bătătură de stomac ce bântuie bărbații în somnul lor.
Să vină, zise ea, cu glasul presărat de sâsâit.
O, ce drăguță eta, răspunse Ilinca, fetița de lângă foc, care se înfăţărîa cu câțiva kilograme.
tăcu mama, dar chipul ei încruntat spunea că nora nu-i place. Ce ar mai putea să-i placă? Singurul fiu, stâlpul și speranţa familiei, plecase la armată și se întorsese cu o mireasă fără tată, fără mamă și fără bani. Nici o urmă de origine, nici o poveste din căminul de copii, nici o amintire de prin sat. Costel rămânea tăcut, chicotind că, nu te întrista, mamă, vom strânge averi.
Și ia zis: Cine a adus în casă acea prăvă? Poate că e hoță, poate că e escrocată. Unde-s toate aceste fire de om?
De când Lăcrămioara intrase în podul casei, nopțile nu se mai lăsau să se odihnească. Doar cu ochii în jumătate, veghea, așteptând să vadă cum seva răsuci prin dulapuri și să-i înghită pe toți cu mâna ei de vânt. Copiii îi aruncau tot felul de mărunte: Ai să ascunzi bijuterii, ai să ascunzi fire de aur în familie. Să nu se trezească întro dimineață cu tot ce sevindea în firimituri.
Dar Lăcrămioara nu se plângea. Era la fel de harnică ca o greieră pe câmp, împărțea porțiile de mămăligă, îngrijea cei trei mistreți din gard, strângea păsările pe ramuri ca pe comori. Se străduia să-i mulțumească pe bătrâna soacră. Dacă inima mamei nu-i era liniștită, nu contează cât aur ar fi pus pe podea, totul ar fi rămas deșert.
Apelmă prin nume și patronimic, spuse Lăcrămioara în prima zi, în timp ce tăia o bucată de pâine. Așa e mai bine. Am deja fiice, tu nu poţi fi niciodată genunchiul lor.
De atunci, Lăcrămioara era numită Varvara Nikici, iar mama nu-i mai dăduse niciun nume de alint. Trebuie să faci ceva, rostea ea, și se opri în cuvânt, lăsând loc tăcerii. Nu era loc de indulgență. Cu toateaceea, cumnata nu primea voie să se aplece la niciun loc.
Întro zi, soțul său, Costel, fuie cu ochii pe două fețe, întrebânduse dacă sa căsătorit din drag sau din întâmplare. Sânziana îi prezentă o prietenă, iar viața se învârti întrun vârtej de sărbători și de strigăte: Pe cine a luat, pe cine a luat?
În timp ce mama își ținea gura închisă, Lăcrămioara părea să se topească întrun tablou de ochi trişti și de obrajii de ceară. Deodată, ca un tunet în cer senin, două veștili: Lăcrămioara era însărcinată, iar Costel se despărțea de ea.
Numi vină sămi spui că te-am legat de ea ca pe o mireasă, murmură mama. Numi era de cuviință săte leg.
Dar, dacă sa căsătorit, să trăiască! Vei fi tată curând, nute îndoi de nimic. Dacă nu te supui, te alung și nu te voi mai cunoaște. Şi Şurina va rămâne în casă.
Pentru prima oară, mama o numi pe Lăcrămioara cu numele ei. Sora rămase mută. Costel, în furie, spuse: Sunt un bărbat, îmi stă în cap să decid. Mama, cu brațele pe șold, izbucni în râs: Ce fel de bărbat ești?ă? Până când nu ai un copil în brațe, nu poţi fi cu adevărat bărbat!
Nicio vorbă nui era luată din buzunar. Și Costel, cu inima legată de mamă, fu în continuare.
A plecat din casă, iar Şurina rămase. După un timp, năcui o fetiță și o numi Varcuța. Când mama află, nu spune nimic, dar ochii îi strălucesc de bucurie.
În afara casei totul rămâne la fel; doar Costel uită drumul spre casă. Se simțea jignit. Mama, cu chipul ascuns, plângea în tăcere pentru nepoata pe care o iubea, o răsfăța cu dulciuri și cu jucării. Şurina nui ierta niciodată faptului că a pierdut fiul prin ea, dar nici nui aruncă cuvinte înapoi.
Zeci de ani se scurgeau. Surorile se căsătoriseră, iar în casa mare rămâneau trei: mama, Şurina și Varcuța. Costel se îndrepta spre Nord cu o altă soție. Un veteran pensionat, cu păr cărunt, se mută lângă Şurina; îi dădea apartamentul, el locuia în căminul militar. Era serios, respectabil, și şil plăcea Şurinei, dar spre ce ar fi dus ea pe el? La casa soacrei?
El îi explică totul, ceru iertare, şi, ca un nebun în căutarea iubirii, se închină la mama: Varvara Nikici, dragă Şurina, nu pot trăi fără tine.
Mama nu mostră niciun tremur.
Îţi place, zise ea, atunci locuiţi împreună.
Nuți voi da Varcuței apartamentul, adăugă, rămâneţi la mine.
Așa se puse să trăiască cu toții sub același acoperiș. Vecinii, cu limba crăpată de griji, îşi frecau buzele vorbind despre cum nebunia Nikiciei a alungat fiul de acasă și cum Lăcrămioara a intrat ca o fantă. Nimeni nui spunea Varvarăi că nu curăță oasele, iar ea nui auzea bârfele, refuză să vorbească cu vecinele și se ținea departe de poveștile tinereților, păstrânduse demnă și neatinsă. Şurina a dat naștere unei fetițe, Katia. Mama nu sepoate bucura de nepoate; Cenașă? nue a mea! spunea cu un oftat.
Steate, viața nue blândă. Şurina se îmbolnăvoi satârnă cu boala grea. Bărbatul se rupe, ajunge la sticlă. Mama, fără să verse o picătură de lacrimă, scoate toţi banii din carnetul de economii și o duce pe Şurina la București. O găsește la doctori, la farmacii, prescrie tratamente și se rătăcea printre medicii de pe străzi. Na ajuns.
Întro dimineață, Şurina se simţi mai ușor, ceru supă de pui. Mama, fericită, tăia pasărea, o decojă și gătește supa. Când o pune pe masă, Şurina nu poate să o înghită și plânge pentru prima oară în viața ei. Mama, care nua plâns niciodată, se rupe în lacrimi alături de ea:
De ce pleci, copilă, când te-am iubit? se clatină glasul ei.
Nuți face griji pentru copii, nuse vor pierde.
Până la sfârșitul nopții nua mai rostit alte lacrimi, a rămas lângă Şurina, îi strângea mâna și o alină, ca și cum ar cere iertare pentru tot ce sa întâmplat.
Alte zece ani au trecut. Varcuța a fost căsătorită. Sânziana, acum îmbătrânită și cu părul cărunt, a venit alături de Ilinca, ambele cu chipuri lucioase, dar fără copii. Un străvechi prunc adună toată rămașeala familiei. Costel a venit, de data asta cu o altă soție, dar sa despărțit de ea și stătea la un bar, sorbind vișin în amurg. Când a văzut cum Varcuța a înflorit, sa bucurat: Nu mă aşteptam să am o fată atât de frumoasă. Dar când a aflat că fiica îi numea tatăl băiatul lui altuia, sa înfuriat și a aruncat vina pe mamă: Tu ai adus pe acest bărbat străin în casă, să se ocupe de treburile de curățenie. Nu-i loc pentru el, eu sunt tatăl!
Mama răspunse:
Nu, fiule. Tu nu ești tată. Ca și când erai copil cu pantaloni largi, nu ai crescut niciodată la stânga unui bărbat.
Spuse așa, ca o crâmă de cuvânt. Costel nua putut suporta aşa umilință, șiși strânse lucrurile și plecă din nou în lume. Varcuța se căsătorise și năcui un băiat, pe care îl numi Alexandru, în cinstea tatălui său adoptiv. Bătrâna Varcuță a fost îngropată lângă Şurina în anul precedent.
Aşezate în rând, cumnata și soacra stăteau în tăcere, iar primăvara aduse o mesteacănă mică în curte, fără să ştie nimeni de unde a răsărit. Era ca o despărțire sub formă de la revedere de la Şurina, sau poate un ultim iartămă de la mamă.
