Șosetuțele
Of, dulceata mea! Puiul meu! Doamne, de ce copiii mici sunt atât de minunați, așa-i? tușa Mariana își alinta nepotul în fața camerei, etalându-și mândria.
Am făcut mare sărbătoare la împlinirea celor șase luni ale lui Vladislav. Animatori, baloane, tort spectaculos să tot fie bucurie! Bunica și bunicul s-au întrecut pe ei. Mătușa Ilinca nu prea a fost încântată de toată tevatura. Sinceră să fiu, și pe mine m-a emoționat gestul, dar, ca-n copilărie, m-am simțit copleșit după o jumătate de oră de veselia aceea gălăgioasă. Vlad probabil seamănă pe mine după treizeci de minute a izbucnit în plâns și a trebuit să-l duc în casă. Am tras draperiile, m-am așezat ușor cu el în fotoliu și, în doar câteva minute, adoarme dus.
S-ai chinuit, odorul meu. Încă nu-s pentru el astfel de petreceri.
Mariana a urcat la camera copilului, cu darul ei în mână.
Doarme?
Epuizat. Mamă, ți-am spus că e prea devreme pentru genul ăsta de distracții.
Lasă că nu-i bai, să se obișnuiască. Fată dragă, ne putem permite să-l răsfățăm pe nepoțel, atâta l-am așteptat! Ia vezi ce i-am luat, nu-i așa că-i minunat?
Zgomotul hârtiei a trezit copilul, care s-a întors agitat.
Mamă, poate mai târziu, bine? am început să mă plimb cu Vlad în brațe, legănându-l.
Ehh… atâta m-am gândit și ales… și ție nici nu-ți pasă! oftează Mariana, lăsând cutia pe masă.
Ba da, mami, sigur că mă interesează! Sunt convinsă că e superb! am zâmbit împăciuitor. Mi-ai aduce, te rog, un pahar cu apă? Mi-e o sete de nu mai pot!
Lasă-l pe copil în pătuț și vino jos.
Se trezește.
Și ce dacă! Mergem la invitați!
Mamă, dacă îl trezesc acum, o să plângă și urlă întruna. Recunoaște, nu e cea mai bună idee.
Ilinca, copiii trebuie educați de mici. Cum adică să plângă? Copiii bine crescuți nu țipă!
M-am oprit o clipă, încordată, dar mi-am continuat dansul zvelt prin cameră. Mișcările mele se înlănțuiau elegant, de parcă exersasem acest dans toată viața. Copiii bine crescuți nu fac ce adultul nu aprobă. Și fetele cu bun simț sunt perfecte în toate: spate drept, bărbia sus, poziția întâi! Fără pic de împotrivire!
Eu merg la invitați. Culcă-l și vino, nu se cade ca gazda să lipsească.
Te rog, mamă, rămâi tu cu invitații.
Mariana a ieșit. M-am așezat din nou cu Vlad în brațe. Doamne, câte am îndurat până să-l am pe băiețelul acesta…
M-am născut într-o familie cu tradiții. Bunicul era academician, bunica chirurg la clinica cunoscută din Chișinău. Tata a urmat firesc profesia familiei, e tot medic. Niciodată n-am priceput cum de a ajuns să se lase modelat de mama, care avea o altă fire și fusese mereu departe de lumea științei. Cu greu a terminat facultatea, apoi a uitat de ea și s-a apucat mai degrabă să-mi caute soț decât să se ocupe de viața ei. De fapt, bunica, Ana, s-a ocupat personal de asta. Prima întâlnire a părinților mei a fost la aniversarea Marianei și totul a decurs rapid. Frumoasa, sociabilă Mariana l-a cucerit ușor pe Andrei, iar după nuntă s-au mutat în apartamentul luat de părinți. Eu am venit pe lume la doi ani după nuntă și-am intrat imediat sub tutela bunicii. Ana a dat la o parte bona și s-a ocupat ea însăși de educahia potrivită: două limbi străine, balet, profesoară privată de pian.
În copil totul trebuie să fie minunat!
Sfârșiturile de săptămână mi le petreceam prin muzee și teatrele Chișinăului cu bunica. Pe părinți îi vedeam rar: tata era la spital, mama ocupa doar cu sărutările și cu zecile de petreceri.
Efortul bunicii n-a fost degeaba am intrat la liceul de arte, apoi la ansamblul de balet. Cariera îmi mergea bine când l-am cunoscut pe Victor, viitorul meu soț deși mamei și bunicii nu le-a plăcut de el deloc.
Vai, Ilinca, gândește bine! Ce să faci cu un om simplu, el nici nu știe să vorbească! Ana se văita, cu ochii în tavan.
Bunica, niciunul nu poate doua cuvinte legate lângă tine, i-am răspuns atunci.
Ce vrei să spui cu asta? mă privea cu suspiciune.
Că nu mulți ajung la nivelul tău, și eu îl iubesc pe Victor, iar dragostea e motorul artei, nu?
Să fim serioși cu arta! Cum ai să trăiești cu el?
Mult și fericit, sper.
Mi-am apărat alegerea cu greu și multe certuri. Pentru mine însă el devenise omul lângă care mă simțeam văzută cu adevărat, protejată și, mai ales, acceptată fără așteptări.
Victor nu avusese nici pile, nici rude cu stare. Tatăl lui murise devreme, a crescut doar cu mama lui, tanti Aurelia, care și-a dedicat viața școlii, ca învățătoare. Datorită ei a făcut o facultate bună la București, apoi și-a deschis firma care, cu multă trudă, a crescut și a ajuns respectată. Chiar și rigida Ana a recunoscut reușitele lui, mai ales după ce s-a născut Vlad.
Mi-am dorit enorm un copil. Visam la fericire simplă. Dar pare-se că nu toți suntem meniți să fim părinți ușor. Ani de tratamente, două intervenții, nimic. Plângeam noaptea pe furiș, nu voiam să-l întristez pe Victor, dar simțeam că trebuie să-i ofer șansa de a avea un copil. El însă a râs, m-a strâns tare la piept și mi-a zis:
Fato, iubirea mea nu depinde de copii, ci de tine. Tu ești viața mea, să nu uiți asta niciodată.
E simplu să realizezi că, poate, nu vei avea copii. Dar acceptarea doare. M-am resemnat greu, ajutată până la urmă de baletul pe care l-am predat copiilor altora. Dacă nu era Aurelia să-l lămurească pe Victor că am nevoie de sprijin, nu cred că aș fi avut tăria să merg mai departe. Mi-a amenajat sala, am atras primele clase și m-am cufundat cu totul în pasiunea baletului.
Nici nu am băgat de seamă când au început semnele. Aurelia a venit la cafeaua obișnuită din jurul studioului.
Ilinca, pot să întreb ceva personal? Nu-mi răspunzi dacă nu vrei…
Am privit-o încruntat. Știa cât doare subiectul. Dar apoi am avut starea să leșin. Aurelia m-a salvat și, după niște analize, am aflat minunea: eram însărcinată! Când am dansat amândouă, râzând și plângând în același timp în cafeneaua aceea, lumea ne-a zâmbit, ghicind ce s-a întâmplat.
Vlad a venit pe lume sănătos ca un voinic, impresionând doctorii.
Baletă? a întrebat pediatra zâmbind.
Da.
Ei, și-ai ieșit cu băiat sănătos foc. Bravo, mămico!
Zilele au început să aibă mai multă lumină. Vedeam viața cu ochi de copil bucuroasă. Dar, odată cu ieșirea din maternitate, a început calvarul: Mariana a organizat evenimentul exact cum a vrut ea: fotografi, rude, bunătăți.
Eu abia stăteam în picioare. Visam doar la un duș și la liniște.
Mamă, ce nevoie era de circ?
Cum, Ilinca? Trebuie ca la carte! Ce să mă fac, dacă am ajuns bunică și-s fericită?
Am renunțat repede să mai ripostez. Am urcat greu treptele, cu Vlad în brațe, trăgându-mă după renumita ospitalitate românească.
O, da… așteptările, felul cum se împart rolurile. Mariana își dorea nepoțelul cu alt nume.
De unde ați scos numele Vladislav? Nu puteați da altceva? Vlad! Prea simplu!
Mami, nume de domnitor! Ce are?
Să vezi, o să râdă lumea, la școală va fi subiect de glume!
Atunci îl vom duce la școală obișnuită, nu-i o problemă.
Nu s-a lăsat, dar în cele din urmă s-a potolit când a văzut că nu negociez.
De partea cealaltă, Aurelia venea săptămânal, gătea, făcea ordine, mă ajuta cu Vlad și mai mult decât atât: mă liniștea.
Scumpă Ilinca, timpul ăsta e scurt. Bucură-te de fiecare clipă, las-mă pe mine cu celelalte, restul nu contează.
Mariana venea rar, dar cu fiecare vizită făcea spectacol: jucării colorate, haine scumpe, cărucior nou.
Eu sunt bunica de sărbătoare! mereu aducea câte ceva extravagant.
Ajung sărbătoarea de șase luni. Vlad încă nu pricepea nimic, dar toți erau euforici. Am găsit într-o cutie o zornăitoare de argint, dar ce m-a mișcat cel mai mult a fost costumulețul alb, tricotat de mâna Aureliei. Atât de fin! Și niște șosetuțe mici, cu model popular!
Uite, mami, ce frumos ți-a făcut bunica!
Mariana, văzându-le, a izbucnit:
Asta-i tot? Putea cumpăra ceva! Cum să aduci așa ceva de ziua copilului? Ce sărăcie…
Mi-a venit să crăp de rușine în fața Aureliei, care a lăsat compotul adus pentru mine și a ieșit tăcută. M-am simțit tare prost. Câteva luni n-am reușit să vorbim decât superficial, deși am încercat. Aurelia nu era supărată, dar eu simțeam că s-a rupt ceva.
Apoi a venit o zi în care am rămas singură cu Vlad. O durere cruntă, insuportabilă. L-am sunat disperat pe Victor era pe șantier, fără semnal. Am încercat la tata, dar opera un pacient. La mama vorbea deja cu altcineva.
Bunica Aurelia a răspuns. Vocea mea era atât de slabă și încă o aud: Vin imediat! A ieșit efectiv în papuci pe stradă, a oprit primul taxi și a ajuns aproape odată cu ambulanța.
Nu te teme, stăi liniștită! mi-a șoptit, ținându-mi mâna.
Au urmat zorii, analize, operație. Victor a venit fugind. Tata a insistat să rămân internată, să mă refac pentru Vlad. Sănătatea mea nu era de glumă!
Când am ajuns acasă, primul lucru m-am lipit de băiețel, apoi am pus mâna pe telefon să sun pe mama.
Mamă, mă simt rău, am nevoie de ajutor. Trebuie să rămâi cu noi, nu pot ridica greutăți, am nevoie de sprijin cu Vlad.
Vai, dragă, nici nu știam! Dar eu am bilet de avion, zbor poimâine, ce să fac… era marea mea vacanță… Tariful e nereturnabil…
Am închis telefonul, să nu izbucnesc. A trebuit să mă descurc. A doua zi, Aurelia a venit cu supă caldă, compot și plăcinte. S-a mutat la noi câteva săptămâni, a avut grijă de Vlad, de mâncare, de casă.
Dimineața când m-am trezit, am văzut-o cum își ținea băiatul de mânuțe și-l lua încetișor de la marginea patului către mine.
Ia uite ce minune, Ilinca! Emoții pozitive? Bine, atunci, la masă cu tine! Ai nevoie de forțe, căci băiatul ăsta o să-ți dea de lucru cât de curând!
Îi mulțumesc destinului pentru că mi-a dat-o pe Aurelia. Acel moment m-a învățat: sângele apă nu se face, dar dragostea adevărată, răbdarea și blândețea sunt cele care țin familia. Drumul nu-i niciodată ușor, dar nu-i nimic mai de preț decât să știi că nu ești singur, oricât de grele ar fi zilele.
