Otilia stătea întinsă pe canapea, cu privirea pierdută în tavanul albicios care părea să plutească deasupra casei. Gânduri neliniștite îi fugeau prin cap, zornăind ca monedele pierdute într-un pușculiță. Cum să poată adormi, când ființa ei mică, scumpă ca sângele, bolnavă se zvârcolea în camera tăcută? De ce am dus-o pe Ilinca la grădiniță? Ce-ar fi fost dacă o mai țineam o zi acasă, poate nu se îmbolnăvea acum… Inima i se strânse ca o floare înghețată și respirația i se făcu grea, sacadată. Se ridică, plimbându-se ca o umbră spre fereastra aburită. Cerul cenușiu, plin de nori groși, atârna greu peste satul Cărbuna. Picura a treia zi la rând, cu stropi plângăcioși, ca și cum toamna vroia să spele toate durerile lumii. Un oftat adânc îi scăpă din piept.
În patul de lângă fereastră, Ilinca se zvârcolea, gemând în somn, iar apoi izbucni într-un acces de tuse. Otilia se repezi la fetiță, îi atinse fruntea încinsă nici nu mai era nevoie de termometru, focul febrei se simțea la deget. Aprinse cu grijă veioza galbenă de lângă pat, scoase termometrul din dulăpior și îl strecură sub brațul micuței.
Patruzeci, Doamne sfinte… Ce mă fac eu acum?
Ilinca deschise ochii, vocea-i slabă ca o ață.
Mamă, îmi e cald…
Știu, puiul meu, stai să te liniștesc…
Din camera de alături, Damian oftă și se așeză lângă ele, pregătind resemnat doza de pastile pentru febră. Totuși, temperatura nu voia să scadă, iar la crăpat de ziuă, curtea fu străbătută de o lumină albastră ce se sfărâma în picături și o ambulanță îi luă pe Otilia și pe Ilinca spre spitalul din Chișinău.
Într-un salon cu pereți argintii, o asistentă cu ochi blânzi mângâie pe braț tânăra mamă și, cu gesturi făcute din vechime, îi puse Ilincăi o perfuzie subțire în venă.
Nu vă speriați, o să fie bine. Îi dăm ce-i trebuie.
Otilia nici nu mai avea cuvinte, doar oftă. După câteva ore, Ilinca deschise ochii, ceru apă. Otilia se întoarse și îl zări pe patul vecin o fetiță, slabă de răsărea lumina prin ea, cu ochi mari, albaștri ca mărgelele din Borsec, și păr blond, încâlcit, care îi atârna ca o pânză de paianjen peste umeri. O purta doar niște colanți găuriți la degete și un tricou decolorat de atâtea spălări. Sub pat, în loc de papuci, zăceau niște adidași înveliți în punguțe albastre.
Bună.
Bună ziua… Ați sosit azi-noapte?
Da, aseară. Eu sunt Otilia, iar asta e Ilinca. Tu cum te numești?
Vera…
De mult ești aici, Vera?
Deja da. Vineri zic că mă dau acasă.
Ah, mai e… Azi e doar luni.
Mama ta e cu tine?
Nu… Mama a murit când eram mică de tot, iar tata… a început să bea și s-a prăpădit și el. Pe mine m-au dus la casa de copii…
Vera răsuflă greu, aproape bătrânește.
Stau acolo, dar aici îmi place mai mult. Ne dau de mâncare și copiii mari nu mă mai necăjesc…
Fetița își puse adidașii, se pregăti să plece.
În curând e micul dejun. Vreți să vă aduc ceva?
Nu, mulțumesc, scumpă, mă duc eu…
Otilia privi în urma Verei, iar inima i se strânse în piept ca o portocală pe ger. De pe alt pat, o mamă ridică sprâncenele, șoptind încet:
Fetiță bună, blajină, răbdătoare. A avut ghinion în viață…
N-apucă să răspundă. Deodată, telefonul vibra, sunetul său ciudat inundând salonul.
Alo?
Ce mai faceți, Otilia? Ilinca cum e?
Mamă, suntem la spital…
Doamne, ferește! Ce s-a întâmplat?
Nu te speria. Febra i-a urcat la patruzeci, are, zic ei, bronșită. Acum doarme, e ceva mai bine.
Mama ei suspină: Săraca de ea… Unde sunteți? Vin îndată! Ce să vă aduc?
Mamă, mi-am uitat papucii, adu-mi, te rog. Și pijamaua roz a Ilincăi. Și… mamă… aici e o fetiță de la casa de copii. Poți să aduci săpun, șampon… Mai ai din lucrurile Sofiei, de când era mică?
Care fetiță?
Îți povestesc eu. Adu niste maieuri, un halat subțire, niște leggings. Și, cel mai important, papuci de casă, vreo șase ani să aibă, da?
Vin, dragă, stai liniștită.
Dimineața următoare, Ilinca deja râdea și se juca cu noua prietenă. Otilia ieși repede pe coridor, oprindu-se lângă asistenta care grăbea pașii.
La Vera vine cineva, să o ia?
Nu, o să vină cineva la externare, să o ducă înapoi la orfelinat.
Poate să se spele, să facă baie?
Asistenta zâmbi amar: Nu doar că poate, dar chiar e nevoie. Numai timpul nu ne ajunge…
Seara, Vera era cu totul altfel: spălată, sclipind în pijamaua nouă, roz, și în papuci moi, brodați cu cățeluși haioși. Toate lucrurile primite le ascunse cu grijă sub pernă, iar papucii sub saltea.
De ce le ascunzi, Vera?
Să nu mi le fure…
Otilia oftă. Când s-a stins lumina, Vera și-a închis ochii și a visat cum merge pe o stradă cu tei, plină de soare lichid, ținând-o de mână pe Ilinca, iar de cealaltă pe doamna Otilia. Își dorea să aibă și ea mamă și tată, cineva să-i netezească părul, să o sărute seara, să-i pună pijama moale, iar tata să o arunce râzând spre tavan. Și ea să cânte și să ajute, spălând vasele sau jucându-se cu Ilinca. Să o iubească cineva, să o strige fata mea.
Vera și-a amintit zilele gri de la orfelinat. Educatoarea, doamna Elena, țipa mereu, copiii râdeau și-i furau mâncarea sau, de curând, după ce a spart farfuria cu terci, au pedepsit-o, încuiind-o în debara. Victor râdea de ea, șuierând: Acum o să stai cu șobolanii! Vera se temea de șobolani mai mult ca de întuneric. Părea că puteau oricând să-i sară în brațe, uriași. A plâns mult, lipită de ușă, până ce a obosit și a căzut pe podeaua rece, acolo răcindu-se și îmbolnăvindu-se.
Lacrimi grele pluteau și se rostogoleau pe obrajii copilului în vis. Vera suspină. Atunci cineva o mângâie pe cap cu blândețe. Își deschise ochii.
Doamna Otilia…
Lasă, draga mea, nu plânge… Ești în siguranță, dragostea mea, totul va fi bine, ai să vezi…
Otilia a strâns-o la piept, mângâind-o cald la tâmple.
Nu plânge, fetiță dragă…
Vera, adormită, s-a liniștit, ca și cum ar fi fost în brațele mamei.
Otilia…
Da?
Dacă ai fi tu mama mea…
Ochii Otiliei s-au umplut de lacrimi, și-a promis în inimă atunci, fără să mai stea pe gânduri. Trebuia doar să discute acasă.
Mama ei a înțeles din prima și s-a bucurat. Și soacra a sprijinit-o, că a crescut și ea fără părinți. Numai Damian se încruntă:
Ești nebună? Îți dai seama că asta e pentru totdeauna?
Da, și încă mai înțeleg că așa trebuie! Dacă nu o fac, n-o să am liniște niciodată!
El a privit în pământ.
Vreau să o văd.
Bine.
Seara au ieșit amândoi pe hol. Damian o cuprinse pe Ilinca și o sărută apăsat.
Mi-ai lipsit, bucuria mea…
Apoi, Otilia îi făcu semn spre Vera.
Uite, Vera. El e Damian.
Fetița se înclină și își ridică ochii nespus de albaștri spre el.
Bună ziua.
Bună, mă bucur să te cunosc.
Un val straniu îi trecu bărbatului prin inimă. A oftat și, privind peste capul Otiliei, în tăcere a spus da.
Peste câteva luni, în fața casei de copii din suburbia Chișinăului opri o mașină mică, albă. Copiii se lipiră de geamuri, strigând:
Vera, ți-au venit părinții!
Vera, cu un zâmbet uriaș și cu sufletul gata să zboare, a alergat în brațele lor.
Vera, am venit după tine! Hai acasă, suflet drag!
Inimioara Verei bătea repede, bubuind ca pentru prima oară: Da, mamăăăă!Cu ochii plini de soare, Vera și-a împins picioarele desculțe prin iarba udă din curtea noii sale case și a râs cu poftă, stârnind vârtejuri de stropi în jurul Ilincăi. Otilia și Damian îi urmăreau din prag, ținându-se de mână, cu inimile deschise larg ca o fereastră la început de vară. Nici norii răzleți n-aveau vreo putere să umbrească bucuria care curgea ca mierea caldă între pereții casei lor. În acea seară, când umbrele liniștite au coborât peste sat și ploaia s-a oprit, Otilia le-a cuprins pe fete în brațe.
Sunteți comoara mea, a șoptit. Suntem întregi acum.
Vera și-a lipit obrazul de umărul cald al noii ei mame, iar Ilinca a scos din șifonier pijamaua roz și i-a întins-o Verei.
De azi, suntem surori de noapte și de soare.
Damian a stins lumina, iar pe sub ușa dormitorului a scăpat o fâșie subțire de râs și șoapte fir luminos, împletit din iubire proaspătă. Afară, stelele s-au risipit pe cer, iar sus, deasupra Cărbunei, pentru prima oară după mult timp, nu mai ploua deloc.
