Sora mea nu mi-a dat niciun semn timp de opt ani. Sâmbătă m-a sunat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și mi-a cerut bani pentru o operație.
Sora mea nu mi-a vorbit opt ani. Sâmbătă, de parcă a trecut doar o zi, am văzut numele ei pe ecran. Dacă mi-ar fi spus cineva vreodată că o propoziție spusă la telefon poate durea mai mult decât opt ani de tăcere, probabil aș fi râs neîncrezătoare.
Apoi m-aș fi așezat pe gresia din bucătărie și aș fi plâns, exact cum am făcut sâmbătă, cu telefonul într-o mână și prosopul de vase în alta.
Sora mea, Cornelia, e cu patru ani mai mare decât mine. Când eram copii, în apartamentul nostru din Chișinău, dormeam în aceeași cameră.
Seara, când tata se uita la meci, iar mama călca haine în bucătărie, povesteam tot felul de prostii. Că o să trăim împreună într-o casă mare. Că nu o să ne certăm niciodată. Aveam zece ani și chiar credeam asta.
Lucrez la serviciul de evidență a populației de douăzeci și trei de ani. Viața mea e ordonată trebuie să fie, altfel aș lua-o razna.
Tata s-a îmbolnăvit acum nouă ani. Cancer pulmonar doi ani de chimioterapie, spitale, nopți pierdute la căpătâiul lui. Cornelia a venit de trei ori. Prima dată, două ore că are treabă acasă, că nu-și poate lăsa câinele, că trebuie să zugrăvească, că mereu era ceva.
Eu îmi luam concediu, schimbam turele cu colegii, îl hrăneam, îl spălam, îl duceam la radioterapie. Nu m-am plâns niciodată, era tatăl meu.
Când a plecat tata dintre noi, am aflat că cu un an înainte anul în care abia mai ieșea din pat mama îl convinsese să treacă apartamentul pe numele Corneliei. Testament legal, cu notar, totul în regulă.
Mama spunea că așa e corect, că la Cornelia e mai greu. Cornelia, cea care a venit de trei ori. Cornelia ce n-a spălat nici o farfurie, Cornelia care nu știa nici măcar ce medicamente ia tata.
Am încercat să vorbesc. Cu mama, cu Cornelia, cu ambele. Mama repeta mereu: Nu vă certați, tata nu și-ar fi dorit asta. Cornelia din umeri: Asta a fost decizia lui, și se uita pe lângă mine, de parcă aș fi fost numai un geam.
Cornelia a vândut apartamentul tatei în jumătate de an. Și-a luat o casă la periferie, cu grădină și garaj. N-a mai răspuns la telefoane. Nu a venit nici la ziua mea de 50 de ani.
La înmormântarea mamei, acum patru ani, am stat pe părți diferite de mormânt și nici nu ne-am privit. Cineva din familie a zis: Păcat că Vasile nu vede asta. Așa era. Tata nu ar fi rezistat să vadă situația asta.
Opt ani fără niciun cuvânt. Opt Crăciunuri în care am pus o farfurie goală pe masă întâi pentru mama, pe urmă din obișnuință. Opt ani în care m-am obișnuit cu gândul că nu mai am soră.
Și totuși, a venit sâmbăta.
Spălam vasele după prânz. Soțul meu, Mircea, era la televizor, iar băiatul mă suna să-mi spună că vin cu nepoata, Daria, duminică. O zi normală. Telefonul a sunat, iar pe ecran a apărut numele pe care nu l-am șters niciodată, nici eu nu știu de ce.
Rodica? Eu sunt, Cornelia.
Avea o voce altfel, mai stinsă, parcă obosită, parcă nefolosită pentru discuții adevărate de ani de zile.
Te ascult. Atât. Ce-aș fi putut să spun?
Cornelia a început să vorbească repede, fără să se oprească, parcă temându-se că închid. Că are probleme la genunchi, că la stat trebuie să aștepte doi ani, că la privat costă șaptezeci de mii de lei, că bărbatul a părăsit-o acum trei ani, că casa îi mănâncă toți banii. Că nu are la cine apela. Că totuși, sunt sora ei.
Ești sora mea, a repetat, ca și cum tocmai atunci ar fi conștientizat, după opt ani.
Stăteam la chiuvetă, cu mâinile ude, și simțeam cum tot ce am ținut în mine se întărește. Zidul acela pe care l-am ridicat ca să nu mă destram.
Cornelia, am spus calm, opt ani nu m-ai sunat nici măcar să mă întrebi dacă trăiesc. Acum nu știu ce să-ți răspund.
Dar e pentru operație, Rodica. Abia mai pot merge.
Îmi pare rău, nu pot să te ajut.
A fost liniște. O liniște grea, în care auzi respirația celuilalt, propriul sânge.
Apoi Cornelia a spus acea propoziție. Rar, apăsat, ca și cum ar fi repetat-o mult timp.
Știi ceva? Tata avea dreptate. Spunea mereu că ești o femeie rece, fără inimă. Chiar avea dreptate.
Tata nu spunea niciodată așa ceva. Știu asta. I-am fost alături doi ani, zi de zi. Îi știam fiecare vorbă, fiecare zâmbet, fiecare gest când îi aduceam ceai cu lămâie, cum îi plăcea. Nu ar fi spus așa ceva.
Dar Cornelia știa unde să lovească. Știa că exact fraza asta, cu tata, va tăia cel mai adânc. Pentru că tata nu mai e și nu poate contrazice. Pentru că mereu va rămâne o picătură de îndoială: poate, cândva, într-un moment cu Cornelia, o fi spus și el așa ceva?
Am închis. M-am prăbușit pe podea. Cu prosopul într-o mână și telefonul în cealaltă. Mircea a venit, s-a așezat lângă mine. N-a întrebat nimic. După treizeci de ani știe când să tacă.
Am stat acolo vreo douăzeci de minute. M-am gândit la tata, la mama, la Cornelia cea mică din camera copilăriei mele, cea care îmi promitea că o să avem o familie împreună. M-am gândit că opt ani de liniște au durut, dar erau curați. Tăcerea e onestă. Îți spune direct: nu vreau să te cunosc. Dar acea propoziție era murdară. L-a transformat pe omul pe care l-am iubit amândouă într-o armă.
N-am sunat înapoi. Nu știu dacă o să o mai fac vreodată.
Știu doar că duminică, când nepoata Daria a intrat în bucătărie și a zis: Bunico, faci clătite? am simțit ceva ce Cornelia probabil nu va înțelege niciodată. Am știut că am acasă, că nimeni nu trebuie să mi-l scrie în acte. Și că tata, acolo, undeva, ar zâmbi.
Nu pentru că ar fi avut dreptate. Ci pentru că știa că nu l-am dezamăgit.
