Sora mea nu m-a căutat opt ani. Sâmbătă m-a sunat ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat și m-a rugat să-i dau bani pentru operație.
Sora mea nu m-a căutat opt ani. Sâmbătă, la amiază, telefonul meu a vibrat ca o pasăre rătăcită. Dacă mi-ar fi spus cineva că un singur șir de cuvinte spus la telefon poate durea mai tare decât opt ani de tăcere, aș fi râs. Sau, poate, aș fi rămas pe podeaua rece din bucătărie, plângând mut, cu telefonul într-o palmă și prosopul de vase agățat de cealaltă, așa cum s-a întâmplat sâmbătă.
Sora mea, Margareta, e cu patru ani mai mare decât mine. Când eram mici, în blocul nostru din sectorul Botanica din Chișinău, dormeam în aceeași cameră, cu peretele tencuit visând la anii ce urmau. Seara, tata se holba la meci pe televizorul cu lămpi, iar mama călca rufele cu fierul greu, noi ne povesteam prostiică vom sta împreună într-o vilă pe malul Nistrului, că niciodată nu ne vom certa. Aveam zece ani și credeam, de parcă visele s-ar fi putut coci pe soba bunicii.
Muncesc la Direcția Transport de douăzeci și trei de ani. Îmi țin viața ordonată, că altfel aș înnebuni printre foi și cereri ștampilate.
Tata s-a îmbolnăvit acum nouă ani cancer la plămâni. Doi ani de citostatice, spitale, ture de noapte la căpătâiul lui. Margareta a venit de doar trei ori. Prima, pentru două ore grăbită, că are cățel, că zugrăvește camera, că trebuia să plece iar și iar.
Eu luam concediu medical, făceam schimb cu colegii, îl hrăneam pe tata, îl spălam, îl duceam la radioterapie. Nu m-am plâns. Era tata.
După ce s-a dus, am aflat că, cu un an mai devreme, când abia se mai ridica din pat, mama l-a convins să treacă apartamentul pe numele Margaretei. Testament la notar, totul regulamentar.
Mama zicea că așa e corect, că Margareta e în situație mai dificilă. Margareta, care a venit de trei ori. Margareta, care n-a spălat o farfurie. Margareta, care habar n-avea ce medicamente ia tata.
Am încercat să vorbesc. Cu mama, cu Margareta, cu amândouă. Mama repeta mereu: Nu vă certați, taică-tu n-ar fi vrut asta. Margareta ridica din umeri, se uita pe lângă mine, ca și când aș fi fost o fereastră mată. Așa a ales el, spunea.
Margareta a vândut apartamentul în șase luni. Și-a luat casă la marginea orașului, cu o grădină și-un garaj ca în filmele din copilărie. Nu mi-a răspuns la niciun telefon, nu a venit la aniversarea mea de cincizeci de ani.
La înmormântarea mamei, acum patru ani, am stat pe două părți opuse ale gropii n-am schimbat nici măcar o privire. Cineva din familie a șoptit, Păcat că Ion nu vede asta. Da, tata n-ar fi rezistat la așa ceva.
Opt ani fără niciun semn. Opt Crăciunuri cu o farfurie goală pe masă, din obicei; mai întâi mama, apoi eu, ca să nu uit. Opt ani în care m-am obișnuit cu gândul că nu mai am soră.
Și apoi a venit sâmbăta.
Spălam vase după prânz. Mircea, soțul meu, se uita la știrile de seară, Nicu, băiatul nostru, tocmai mă sunase să-mi spună că vine mâine cu fiica lui. Totul normal, firesc.
A sunat telefonul și pe ecran a apărut numele pe care nu-l ștersesem, nu știu nici azi de ce.
Cătălina? Sunt eu, Margareta. Vocea era altă, mai subțire, de zici că nu mai fusese folosită de ani, obosită ca o frunză bătută de vânt.
Te ascult, am spus. Atât. Ce să fiu putut spune?
A început să turuie, grăbit, ca și cum s-ar teme că-i voi închide: că are piciorul bolnav, că pe la noi la stat trebuie să aștepți doi ani pentru o operație, că la privat costă douăzeci și cinci de mii de lei moldovenești, că bărbatul a lăsat-o, că casa înghite toți banii, că n-are la cine apela, că eu sunt sora ei.
Sunt sora ta, a repetat, ca și cum ar fi înțeles asta abia după opt ani.
Am rămas pe marginea chiuvetei cu mâinile ude și-am simțit că în mine ceva se strânge și se întărește, ca betonul care mă înconjurase de atâția ani, să nu mă destram.
Margareta, am zis cu glas neted. În opt ani nu m-ai căutat nici să întrebi dacă mai trăiesc. Nu știu ce să-ți răspund.
Dar e operație, Catalina. Mă târăsc pe picioare.
Îmi pare rău, nu pot să te ajut.
Liniște. Groasă, lipicioasă, o liniște în care îți auzi sângele ticăind.
Apoi Margareta a spus, rar, ca și când ar fi repetat de multe ori înainte: Știi ceva? Tata mereu spunea că tu ești o femeie de gheață, fără inimă. A avut dreptate.
Tata nu ar fi zis niciodată așa ceva. Am fost acolo cu el, zi de zi, în ultimii doi ani. I-am învățat toate grimasele, i-am știut fiecare plângere, fiecare zâmbet, când îi duceam ceai cu lămâie. Tata nu ar fi zis asta.
Dar Margareta știa unde doare. Știa că tocmai cuvintele astea, cu tata ca armă, pot să mă taie pe dinăuntru. Că n-are cine să o contrazică, fiindcă tata nu mai e. Și că o să rămân cu întrebarea, picurată în sufletdacă o fi zis el, pe ascuns, vreodată?
I-am închis. M-am așezat iar pe jos. Prosopul într-o palmă, telefonul în cealaltă. Mircea a venit fără să zică nimic, s-a așezat lângă mine. După atâția ani știe când să tacă și când să tăceri.
Stau așa cred că douăzeci de minute. Gânduri amestecate, ca într-un somn adânc: la tata, la mama, la Margareta aia mică din camera copilăriei, la promisiuni pe care doar cei mici le rostesc. M-am gândit că opt ani de tăcere m-au durut, dar măcar au fost curați. Liniștea e cinstită. Zice: nu vreau să te cunosc. Dar vorbele ei au fost murdare. A luat omul pe care l-am iubit amândouă și l-a făcut săgeată otrăvită.
N-am revenit cu telefon. Nu știu dacă voi reveni vreodată.
Știu doar că duminică, atunci când nepoata mea, Ilinca, a intrat în bucătărie și a șoptit: Bunico, faci clătite?, am simțit ceva ce Margareta probabil nu poate înțelege. Am simțit că am o casă pe care nu mi-o poate lua nimeni, nici nu trebuie s-o treacă pe vreun nume. Și că tata ar fi zâmbit.
Nu pentru că avea dreptate. Pentru că știa că nu l-am trădat.
