Sora mea nu mi-a vorbit timp de opt ani. Sâmbătă a sunat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și m-a rugat să-i dau bani pentru o operație.
Opt ani fără niciun cuvânt. Sâmbătă, în timp ce spălam vasele după prânz, telefonul a sunat și pe ecran a apărut un nume pe care nu-l ștersesem, nici eu nu știu de ce. Aș fi râs dacă cineva mi-ar fi spus că o propoziție rostită la telefon poate durea mai tare decât opt ani de tăcere.
Apoi aș fi stat pe podeaua din bucătărie și aș fi plâns, exact așa cum am făcut sâmbătă, cu telefonul într-o mână și lavetă de vase în cealaltă.
Sora mea, Viorica, e mai mare ca mine cu patru ani. Când eram mici, dormeam amândouă în aceeași cameră, în blocul nostru din Chișinău.
Seara, când tata se uita la meci și mama călca rufe în bucătărie, inventam povești. Visam că vom locui împreună într-o casă mare, că n-o să ne certăm niciodată. Aveam zece ani și chiar credeam asta.
Lucrez de douăzeci și trei de ani la Direcția Transporturi. Viața mea e ordonată trebuie să fie, altfel aș fi cedat de mult.
Tata s-a îmbolnăvit acum nouă ani. Cancer la plămâni doi ani de chimioterapie, spitale, nopți nedormite la căpătâiul lui. Viorica a venit de trei ori. Prima dată, două ore, că trebuia să plece, era cu câinele, cu reparațiile, mereu era ceva.
Eu îmi luam concedii, schimburi cu colegii, zile libere. Îl hrăneam, îl spălam, îl duceam la tratamente. Nu m-am plâns era tata.
Când a murit, am aflat că, în anul acela când abia se dădea jos din pat, mama l-a convins să treacă apartamentul pe numele Vioricăi. Testament la notar, totul legal.
Mama spunea că așa e corect, pentru că Viorica e în situație mai grea. Viorica, care a venit de trei ori. Viorica, care n-a spălat nici măcar o farfurie. N-a știut niciodată ce medicamente ia tata.
Am încercat să discut. Cu mama, cu Viorica, cu amândouă. Mama repeta: Nu vă certați, tata nu și-ar fi dorit asta. Viorica ridica din umeri. Așa a hotărât el, zicea, privind undeva pe lângă mine, ca și cum eram o ușă deschisă.
Viorica a vândut apartamentul în jumătate de an. Și-a luat casă la marginea orașului, cu grădină și garaj. Nu mi-a mai răspuns la telefon. Nici la ziua mea de 50 de ani nu a venit.
La înmormântarea mamei, acum patru ani, stăteam de o parte și de alta a mormântului și nici nu ne-am privit. Cineva din familie a șoptit: Păcat că Ilie nu vede asta. Avea dreptate. Tata nu ar fi suportat.
Opt ani fără niciun semn. Opt Crăciunuri cu un farfurioară goală pe masă că așa a vrut mama, iar apoi am continuat din obișnuință. Opt ani în care m-am învățat cu gândul că nu am soră.
Și apoi a venit acea sâmbătă.
Spălam vase. Soțul meu, Mihai, era la televizor. Băiatul nostru a sunat să ne spună că vine cu nepoata duminică. O zi obișnuită. A sunat telefonul și pe ecran scria Viorica.
– Cornelia? Eu sunt, Vio.
Vocea i se schimbase. Parcă era mai subțire, obosită, de parcă nu mai fusese folosită pentru vorbit cu cineva apropiat.
– Te ascult, am spus. Atât. Ce să mai spun?
A început să vorbească repede, fără pauză, parcă de frică să nu închid. Că o doare genunchiul, că la stat așteaptă doi ani, la privat operația costă șaptezeci de mii de lei, că soțul a plecat acum trei ani, că casa îi mănâncă toți banii. Că nu are cui să ceară ajutor. Că sunt sora ei.
– Ești sora mea, a repetat, de parcă abia atunci își amintea, după opt ani.
Stăteam lângă chiuvetă cu mâinile ude și simțeam cum ceva în mine se strânge și se împietrește. Ca betonul pe care l-am turnat în jurul meu anii ăștia, ca să nu mă destram.
– Vio, i-am zis încet. Opt ani nu m-ai sunat să mă întrebi măcar dacă trăiesc. Nu știu ce să îți răspund acum.
– Dar Cornelia, e o operație. Aproape că nu mai merg.
– Îmi pare rău, nu pot să te ajut.
Liniște. Grea, tăioasă, de parcă auzeam respirația ei și zgomotul sângelui în urechi.
Apoi Viorica a zis, rar și apăsat, parcă repetase dinainte:
– Știi, tata a avut dreptate. Spunea mereu că ești rece, fără inimă. A avut dreptate.
Tata nu a spus așa ceva. Știu. Am fost cu el în fiecare zi, doi ani. Îi știam fiecare vorbă, fiecare gest de durere, fiecare zâmbet când îi duceam ceai cu lămâie, fix cum îi plăcea. Tata nu ar fi zis asta.
Dar Viorica știa unde să lovească. Știa că propoziția asta cu tata ca martor doare ca un cuțit între coaste. Pentru că tata nu mai trăiește, nu poate să nege. Pentru că în mine va rămâne întotdeauna acea picătură de îndoială: dacă, poate, cândva, i-a zis ei ceva de genul ăsta?
Am închis. Am stat pe podea. Laveta într-o mână, telefonul în alta. Mihai a venit din cameră, m-a văzut și s-a așezat lângă mine, fără un cuvânt. Nu m-a întrebat nimic. După treizeci de ani știe când să tacă și când să fie acolo.
Am stat așa, cred, douăzeci de minute. M-am gândit la tata, la mama, la Viorica de demult, din camera noastră de copii, la promisiunea că o să avem un cămin împreună. Mă gândeam că opt ani de tăcere au durut, dar cel puțin au fost cinstiți. Liniștea e directă: nu vreau să te cunosc. Dar propoziția asta propoziția asta e ca un noroi. A folosit omul pe care amândouă l-am iubit și l-a transformat în armă.
Nu am sunat-o înapoi. Nu știu dacă o voi face vreodată.
Știu doar că duminică, când Hania, nepoțica mea, a intrat în bucătărie și a zis Bunico, faci clătite? am simțit ceva ce Viorica probabil nu poate nici să-și imagineze. Am simțit că am un cămin pe care nu trebuie să mi-l lase nimeni moștenire. Și sunt sigură că tata ar fi zâmbit.
Nu fiindcă ar fi avut dreptate. Ci pentru că ar fi știut că nu l-am dezamăgit.
