Când am coborât din maxi-taxi, obosită după o zi lungă, am avut impresia că lumea s-a oprit în loc. Pe trotuarul rece din fața pieței centrale din Iași, am zărit-o pe mama, Ileana, stând jos, cu palmele întinse tremurânde, ochii plecați de rușine. Inima mi s-a făcut cât un purice. Soțul meu, Sorin, care coborâse în urma mea, a rămas nemișcat, cu privirea împietrită. Parcă nici nu mai auzeam zgomotul orașului. Niciunul din noi nu avea habar că mama ajunsese să cerșească…
Eu am 43 de ani, mama are 67, și trăim la margini diferite ale aceluiași oraș. Ca multe alte femei trecute de vârsta a doua, mama are nevoie de supraveghere, dar nici gând să se mute cu mine apartamentul din Tătărași e plin de pisici și câini. Patru pisici și trei câini sufletele ei. Toți cățeii de pe stradă primesc din puținul ei, îi hrănește cu dragoste și cu ultimul leu care îi rămâne, în loc să-și ia medicamente sau ceva de-ale gurii.
Așa că, de fiecare dată, eu îi duc pachete, îi cumpăr ce are nevoie și mă asigur că nu-i lipsește nimic de bază. Dar mama, ce face cu banii pe care îi las pe masă? Tot pe animale, pe hrană și pe vaccinuri.
Zilele trecute, când am plecat de la Aurora, o prietenă, am hotărât cu Sorin să lăsăm Loganul la ea și să venim acasă cu transportul în comun. Nici în cele mai groaznice coșmaruri nu mi-ar fi trecut prin minte că, la doar câteva stații distanță de casa copilăriei mele, am să-mi găsesc mama cu mâna întinsă. Sorin m-a privit lung știa că mereu renunț la orice pentru a-i da mamei fiecare leu din bugetul familiei noastre.
Privirea lui era plină de întrebări și teamă: pe ce se duc banii? Am aflat atunci, cu răsuflarea tăiată mama strângea bani pentru animalele ei dragi. Pentru mâncare, pentru seruri, pentru a ține puiuții la adăpost de frigul iernii ieșene.
Toată scena era ca o rană vie. Ce să crezi când îți vezi mama ajunsă aici? Ce-o să spună lumea: rudele, neamurile, vecinii? Că sunt o fiică nerecunoscătoare, care și-a lăsat mama să moară de foame pe ulițele orașului
Totul s-a transformat într-o groază tăcută. Acum, nu mai am liniște. Străbat toate străzile din centru, caut cu privirea printre trecători, poate o zăresc din nou să-i arunc o privire, o întrebare, o rugăminte. Nu m-a ascultat, nici la țipetele mele, nici la lacrimi. Acum doar că se ascunde mai bine și atât. Privirea ei încă mă urmărește noaptea, ca o rugăciune mută, undeva în orașul acesta mare și rece.
