Tată socru al meu credea că i-am semnat contract de întreținere pe viață.
Soțul meu, Dragoș, a crescut într-o familie așa de fericită încât până și motanul torcea de bucurie. Doar că, atunci când bătrânul Vasile, tatăl lui, a rămas văduv la 57 de ani Dumnezeu s-o ierte pe tanti Margareta! l-a lovit genul de tristețe care nu are tratament la farmacie. Am tras adânc aer în piept, eu și Dragoș, ne-am adunat toate forțele și am hotărât: vândem apartamentul socrului din Chișinău, împărțim banii frățește, și-l primim la noi în apartamentul nostru din Iași, până-și mai revine omul. Plan deștept, nu?
Noi socoteam că stă la noi cam vreo jumătate de an; destul cât să-și adune forțele să-și ia o garsonieră și să-și găsească și el un rost nou. N-ai să vezi! Vasile se simțea la noi ca în concediu la mare, doar că fără să vadă marea. La bani nu băga mâna deloc, nici la taxe, nici la cumpărături. Eu îi găteam, îi spălam cămășile, îi schimbam așternuturile, îi lustruim pantofii, să nu zică cineva că n are noră bună! El se ducea la serviciu, dar restul zilei era ca la pensiune cu toate facilitățile.
Așa au trecut 11 ani din viața noastră și să spui că glumesc! După un deceniu și-un an, a început să țină discursuri despre cum trebuie noi, tinerii, să ne trăim viața, să pună reguli prin casă, să-și lase șosetele la uscat peste tot. Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva mă mutasem eu la el!
Până la urmă, Dragoș și cu mine am pus mână de la mână, am vândut unul-două depozite de murături, și i-am cumpărat o căsuță cochetă la margine de Bălți destul de aproape încât să vină la plăcinte, dar destul de departe încât să-l primim doar cu anunț prealabil. Vasile, sănătos tun, în floarea vârstei, ne spunea deodată ba că-l doare inima, ba că-l lasă picioarele. Inventa atâtea belele câte capitole are cartea de folclor moldovenesc, numai să nu fie dat afară de tot de la masa cu sarmale.
Eu una, sincer, m-am săturat să trăiesc viața ca pe o emisiune TV de familie numeroasă cu invitați constanți. Vreau și eu liniște, să-mi beau cafeaua dimineața fără audiență și să nu explic de ce am pus ceapa în tocăniță. Sunt obosită de atâta “familie extinsă”. Ce naiba să fac, oameni buni?
