Soarta se repetă
Seara de iarnă a coborât devreme peste Chișinău abia trecuse de ora cinci și deja cerul se lăsase într-o beznă adâncă, iar felinarele din fața blocului luminau molcom, cu o nuanță gălbuie. În apartamentul meu era cald și plăcut: lumina blândă a veiozei se răspândea, scăldând camera de zi într-o aură galben-aurie, iar umbrele dansau liniștite prin colțuri. Pe măsuța din fața canapelei, alături de un bol mic cu fursecuri, abureau două cești de ceai parfumul de mentă și miere plutea lin, amestecându-se cu mirosul lemnului cald și al cărților vechi. Dincolo de geam, fulgii mari se roteau încet, se lipeau de sticlă și se așterneau cuminți pe pervaz, formând o pernă pufoasă.
Tocmai terminasem de așezat tot ce trebuia pe masă; special am ales cănile mele preferate, am aranjat fursecurile și, din dorința de a da și mai multă căldură serii, am aprins o lumânare parfumată cu scorțișoară. Atunci s-a auzit soneria. M-am grăbit spre hol și am deschis în ușă stătea Victor, cu obrajii roșii de frig și părul ciufulit.
Am înghețat ca un câine, a murmurât Victor, scuturându-se zdravăn de zăpadă și intrând repede. Gulerul paltonului era tot plin de fulgi, iar pe gene și sprâncene încă se topeau picături mici.
Lasă, aici n-ai să tremuri de frig, i-am zâmbit eu sincer, luându-i haina. Intră, că eu tocmai pregăteam ceai cu Ileana. Și cred că nu-ți strică nițică căldură.
Am mers împreună în sufragerie. Victor s-a așezat repede în fotoliul moale, părând că vrea să se cuibărească acolo și să nu mai iasă. A prins ceașca caldă cu ambele mâini și a respirat adânc, închizând ochii pentru o clipă, ca și cum doar așa îi revine viața în trup.
Ei, și ce s-a întâmplat de ai apărut la mine într-o vineri seara? Nu trebuia să fii cu soția și copilul la socră-ta pe la Bălți? l-am iscodit râzând ușor, pentru că-i știam programul pe de rost. În vocea mea era o doză de glumă, dar în ochii lui vedeam că e ceva serios acolo.
Trebuia, dar m-am răzgândit, mi-a răspuns el cu un zâmbet strâmb, trăgând un strop de ceai.
Am înțeles. Cum se simte Ana? Dar Radu?
Victor a ezitat o clipă, parcă alegându-și cu grijă cuvintele, și apoi a dat din mână, ca și cum ar fi vrut să alunge ceva din minte.
Merg se descurcă mă rog, a șoptit, încercând să își păstreze tonul vesel. Deși pe chipul lui vedeam altceva.
A rămas așa, rotind degetele pe marginea ceștii, apoi o întorcea dintr-o parte în alta, de parcă asta l-ar fi ajutat să se adune. Privea pe fereastră, pe rafturile cu cărți, pe marginea mesei, peste tot numai nu la mine.
În sfârșit, a tras adânc aer în piept și a spus într-un glas scăzut, dar limpede:
Am depus actele de divorț.
Am încremenit. Cana mi s-a oprit puțin în aer, deasupra farfurioarei, și pe suprafața ceaiului s-a văzut o tresărire mică. L-am privit, încercând să citesc adevărul în ochii lui.
Serios? Cu Ana? am întrebat, ridicând puțin vocea, fără să vreau.
Victor a dat din cap, fixându-și privirea prin geam, cumva spre depărtare în ninsoarea de-afară, parcă acolo putea găsi răspunsuri.
Da, a spus după o pauză scurtă. Am întâlnit o femeie Larisa o cheamă. Cu ea simt, pentru prima dată în viață, că trăiesc. E ca o lumină într-o fereastră, înțelegi?
Ești sigur că nu-i doar un foc de paie? am încercat să mi se audă doar curiozitatea, deși m-a cuprins mânia. Aveți un copil! Radu are doi ani! Cum va crește fără tată? Amintește-ți de copilăria ta!
Victor a ridicat dintr-odată capul și am văzut o hotărâre tăioasă ce-i lipsea altădată. Era clar că gândurile astea îl măcinau de ceva timp.
Sunt sigur, mi-a răspuns fără ezitare. M-am gândit mult. Nu mai pot trăi ca până acum fiecare dimineață o simt ca pe o piesă de teatru în care joc greșit. Asta nu-i viață, Alex! E doar obișnuință! Cu Larisa totul e diferit! Simt din nou că trăiesc, că am planuri, am vise Și cu Radu n-am de gând să fac ca tata nu-l abandonez.
Am tăcut, gândindu-mă la anii de școală. Parcă văd iarăși curtea plină de frunze, pe vremea când stăteam amândoi pe bancă la recreație. Atunci, adolescent fiind, Victor îmi spunea cu atâta ambiție că el nu va repeta niciodată greșelile tatălui său care a plecat de acasă fără să încerce să repare ceva. Dacă mă însor, lupt pentru familie până la capăt! zicea el atunci.
Acum, uitându-mă la el un bărbat matur, în fotoliul meu, mi-au venit cuvintele aproape fără să vreau:
Îți amintești cum spuneai că n-ai să repeți niciodată greșelile tatălui tău?
Victor s-a încordat. Mâinile i s-au strâns pumni.
Cum să nu? Sigur că-mi amintesc. Și ce dacă? răspunse el pe un ton apărat, gata de ceartă.
Că faci exact același lucru, am zis eu cu voce calmă, dar hotărâtă. Pleci, lăsând copilul și soția la voia sorții.
Victor s-a ridicat brusc, aproape violent, a făcut doi pași și s-a întors, cu ochii aprinși de o luptă interioară.
Nu-i același lucru! strigă, dar apoi își domoli tonul. Tata a fugit pur și simplu. N-a spus nimic, n-a explicat. Eu eu spun ce simt, nu ascund nimic. Am discutat tot cu Ana. Nu fug, fac ce-i mai drept, chiar dacă doare. Și Radu o să-l văd, îl iau la mine în weekend-uri! Situația mea nu-i ca a lui tata! Eu nu-l abandonez!
N-am răspuns imediat. Am tras linia cu mâna pe marginea mesei, privind calm spre el.
Ești convins? am rostit ușor, dar în vocea mea era toată greutatea suferinței. Crezi că unui copil îi e mai ușor pentru că-i explici? Pentru el contează că tata nu-i mai acolo, nu-i mai citesc povești, nu se joacă. Sigur că sinceritatea ta îl va vindeca?
Victor rămas nemișcat, privind covorul, parcă încerca să decopere răspunsul printre franjuri. L-am văzut cum rememorează, căutând răspunsuri din copilărie. El, băiatul lăsat de tată, pe bancă la școală, tremurând în frig pe mama care tot întârzia de la muncă El, adolescentul care s-a jenat de întrebările altora despre tatăl dispărut El, tânărul care și-a spart chitara primită cadou de la un părinte absent, ținând atâta amar în suflet
În schimb, eu avusesem un alt fel de familie un tată calm, echilibrat, cu care mergeam la pescuit, la meșterit biciclete, care mă susținea și nu mă părăsea niciodată.
Tu ai avut un tată supererou, mi-a spus odată Victor, privind la mine cum colam un avion împreună cu tata.
Am zâmbit atunci.
Tata… mă iubea pur și simplu.
Acum, adult fiind, am priceput adevăratul sens al vorbelor din trecut.
Nu înțelegi, a murmurat Victor, fermecat de conflicte lăuntrice. Nu fug, nu las nimic de izbeliște! Eu încerc să construiesc altceva.
L-am privit cu gravitate, fără să-l judec, doar încercând să pricep.
Dar ai încercat vreodată să salvezi ce era? Ai adus vreodată flori, fără ocazie? Ieșiți la restaurant? Ai făcut gesturi mărunte, neforțate?
Nu mai insista! mi-a tăiat-o el brusc. Viața ta cu familia perfectă… Tu nu ai habar cum e să crești fără tata! Să știi că nu te iubește!
Și totuși îi dai propriului copil aceeași povară, am șoptit eu. Spui că nu vei fi ca tatăl tău, dar faci fix la fel
A rămas pe loc, cu mâna pe clanță, fără să apese sau să plece de tot. Când s-a întors, privirea îi era doar deznădăjduită și pierdută.
Nu vrei să pricepi murmura el încet.
Să pricep ce? Că-ți lași soția și copilul doar pentru o iubire trecătoare? Nu pot înțelege asta!
Lasă-mă în pace cu morală! izbucni Victor, apoi trânti ușa cu zgomot și dispăru.
Lovitura ușii a lăsat un gol sonor în apartament. Am rămas sprijinit de spătarul canapelei, cu ochii la fotoliul gol, încă vizualizând pe Victor așezat acolo, de parcă speram înapoierea lui.
M-am lăsat pe spate, am inspirat adânc, încercând să pun ordine în gânduri Dar linistea era de piatră.
După câteva minute, a intrat Ileana, soția mea, cu halatul pe ea, prosopul pe umeri. Avea o neliniște caldă în ochi; s-a așezat lângă mine și m-a întrebat, fără să apese:
Ce s-a întâmplat? Am auzit vorbe grele
Victor a părăsit familia, i-am răspuns privind în gol. Cică a găsit pe altcineva. A depus pentru divorț.
Ileana și-a dus mâna la piept, șocată și cu părerea de rău în privire.
Dar Radu e mic și Ana erau așa frumoși împreună.
Am dat din umeri și am zâmbit trist.
Exact. Și nici măcar nu conștientizează că repetă exact ce a urât toată viața se pare că istoria se repetă, de data asta cu el în rol principal.
Ileana a rămas tăcută, așteptând să continui. Era lucidă, nu ușor să judece, știind cât rău pot face vorbele grăbite.
Poate doar e rătăcit Oamenii se tem și se pierd pe drum, nu mereu știu ce vor.
Da, dar el nici nu încearcă să repare nimic, am spus eu. Face fix aceeași greșeală a tatălui său, deși a jurat că n-o va face.
Ileana a oftat și mi-a atins discret umărul, fără prea multe vorbe; m-a lăsat să mă liniștesc, să contemplu realitatea în felul meu.
Zăpada tot cădea, orașul era cufundat într-o liniște de catifea. Pe pereți ticăia ceasul, ritmând secunde care nu se mai întorc
***
După o săptămână, eu și Ileana am mers la scara Anei. Pe stradă bătea un vânt răzleț, și zăpada era împinsă în grămezi. Ileana ducea în mână o plăcintă coaptă de ea, legată cu fundă, ca să nu pară piedică, ci prilej de vizită firească.
Am aranjat gulerul și am sunat. Ana ne-a deschis cu o privire sincer mirată, neînțelegând de ce am venit.
Alex? Ileana? Ce?
Am vrut să vedem cum te descurci, a spus blând Ileana, întinzând plăcinta.
Ana a tresărit o clipă și a dat din cap.
Sigur, intrați.
În casă era neobișnuit de tăcut. Locuința care altădată zumzăia de râs, desene animate și strigătele lui Radu era acum prinsă de o liniște apăsătoare. Ana a văzut că Ileana privește spre hol, a lămurit:
E la creșă, azi vin cei de la teatru. Îl iau abia peste două ore.
Am mers în bucătărie. Ana a pus apa la fiert, a scos căni și farfurii, făcând totul mecanic, cu gesturi precise, ca să-și țină mintea ocupată.
Am stat la masă. Ileana a desfăcut lenta de la cutie și a scos plăcinta. Ana și-a turnat ceai, dar aproape nu a gustat.
Cum te descurci? am întrebat eu, încet, fără grabă.
Ana a ridicat din umeri, și-a coborât privirea în ceșcă.
Așa, cum pot Munca ajută, nu am timp să gândesc prea mult.
Dar Radu? am vrut să știu și m-am aplecat puțin în față.
Încă nu înțelege. Întreabă uneori unde e tata. Zic că lucrează, că e ocupat. Nu știu dacă mă crede, dar nu plânge.
În tonul Anei a vibrat o notă de durere pe care a încercat să o camufleze râzând scurt. Ileana i-a strâns mâna, în semn de compasiune adevărată. Ana a clipit, mulțumind din priviri, cu o lacrimă discretă pe obraz.
Dacă ai nevoie de ajutor, cu orice cu Radu, cu casa, doar spune-ne, a spus hotărât Ileana. Noi suntem aici.
Ana și-a ridicat privirea, în ochii umezi citeai recunoștință și, pentru prima dată, un pic de ușurare.
Mulțumesc Nu am știut la cine să apelez. Păreau atâția prieteni și când ai nevoie, nu e nimeni în jur.
La noi, mereu la noi, am completat și eu. Nu e nevoie să ceri.
Și atunci Ana a plâns, dar nu cu disperare, ci cu un fel de recunoștință liniștitoare.
Ileana a împins spre ea plăcinta.
Hai să bem ceaiul; ți-am făcut special plăcinta asta. Poate am copt-o un pic prea mult, dar e gustoasă!
Ana a zâmbit, s-a șters pe față cu palma și a încercat să schimbe subiectul era un pas mic spre viața normală
***
După trei ani, într-o zi senină, Radu acum de cinci ani alerga prin parcul Valea Morilor, fugărind cu spor o minge roșie. Râsul lui răsuna printre copacii cu frunze verzi. Pe o bancă, Ileana legăna cu blândețe căruciorul fiicei noastre, care dormea liniștită. Soarele strălucea, adierea îi alinta părul, iar raza juca pe mânerul lucios al căruciorului.
Stăteam lângă ele, cu ochii pe Radu, simțind un amestec de duioșie sinceră.
Ce mare s-a făcut! și vioi, nici nu stă în loc! a spus Ileana oftând.
Da, Ana se descurcă, investește suflet în el, am întărit și eu, admirându-l pe Radu cum dribla și striga goool!
Ileana a devenit serioasă:
Se descurcă, dar greu îi e. Mai ales când Victor iar uită de ziua lui Radu sau anulează întâlnirea înalță scuze. Ieri trebuia să-l ia în weekend la șase dimineața i-a dat mesaj că are urgență la lucru.
M-a podidit supărarea, cunoscând scena: Victor apărea sporadic, cu cadouri scumpe ori promisiuni de plimbare, ca apoi să dispară iar pe nesimțite.
Am încercat să-i vorbesc, am spus apăsat. I-am zis: copilul nu e obiect, are nevoie de prezență, nu de lucruri. Totul el trece în seamă pe traversăm o perioadă grea.
Trei ani? a zis Ileana trist.
Da. Radu întreba aseară dacă tata nu-l mai iubește. Ana abia s-a abținut să nu plângă.
Am strâns pumnii, dar m-am abținut să nu îmi arăt mânia.
Victor nu vede realitatea. A jurat că nu va fi ca tatăl său, că n-o să dispară Dar, uite, exact la fel face.
Acum și găsește scuze: își caută fericirea, se liniștește Dar de fapt fuge de responsabilitate, zise Ileana cu blândețe, dar ferm.
Atunci Radu a venit lângă noi, cu obrajii luminați de bucurie.
Nene Alex, uite ce pot să fac! a strigat el, arătând un șiretlic cu mingea, și apoi s-a reîntors să zburde pe pajiște.
Ileana l-a privit cald, cu duioșie aproape de mamă.
Bine că are pe cineva aproape Tu ești pentru el adultul care nu dispare, nu uită, nu anulează.
Am dat din cap cu hotărâre. Mi-am promis: dacă Victor nu vrea să fie tată atunci eu nu-l las pe Radu să simtă ce-a simțit Victor în copilărie. Povestea nu se va mai repeta.
Soarele încălzea blând, Radu râdea, căruțul se mișca încet, și în sufletul meu creștea convingerea: copiii nu au nevoie de perfectul trecut al părinților, ci de un prezent cu un adult prezent, care nu-i lasă niciodată la voia sorții.
Asta am înțeles și m-a schimbat să nu repetăm greșelile părinților noștri, ci să fim aici și acum, pentru generația care vine.
