Soarele cobora încet în spatele dealurilor din afara satului Cătina, iar Ion se pregătea pentru plimbarea de seară. Traseul îi era cunoscut, printre mesteceni și stejari vechi, cu aerul parfumat de pământ și liniștea ruptă doar de foșnetul frunzelor. Aici, lumea reală părea departe, ca într-o altă viață.
Dar ceva ciudat îl opri. O voce stranie, răgușită, tremurată nu era nici cântec de mierlă, nici mișcare de arici. Ion simți cum inima îi bate tare și porni pe urma sunetului, de parcă pădurea îl ghida spre altceva decât ce știa. Cu fiecare pas, sunetul devenea tot mai disperat, de parcă pădurea suspina.
Curând, printre rădăcini împletite și umbre ondulate, Ion găsi sursa: o cățelușă maidaneză, o corcitură de ciobănesc, prinsă sub un trunchi de copac bătrân. Labuța din spate era răsucită sub lemnul greu, iar corpul îi tremura, strâns de frică și istovire. Blana îi era plină de noroi, iar ochii, rotunzi și speriați, scrutau silueta lui Ion.
Ion își simți respirația tăiată. S-a apropiat încet, vorbind cu glas blând, ca un șoptit de vânt. – Hei, nu te speria. Sunt aici. Am venit să te ajut, draga mea.
Cățelușa mârâi slab, cu un tremur al neputinței mai degrabă decât al furiei. Niciun spirit de luptă, doar teamă, ca și cum tot ce era viu în ea se rezuma la dorința de a scăpa.
Ion s-a așezat lângă ea, întinzând fără grabă o mână. – Ești în siguranță, murmura el, de parcă spunea o rugă pentru pădurea adormită. – Hai să te scot de aici, numai să mă lași.
Trunchiul era greu, înfipt adânc în pământul moale ca un vis din altă lume. Ion și-a scos haina și a pus-o între copac și cățelușă, ca să-i protejeze pielea, apoi s-a sprijinit cu bocancii în noroi. A împins, a strâns din dinți, a tras cu sufletul, iar lemnul a scârțâit ca și cum sub rădăcini ar fi stat altceva decât țărână, poate vreo amintire rătăcită sau o fantomă a satului. Plânsetul cățelușei se amesteca cu vântul, și pentru o clipă Ion a crezut că nu va reuși.
Dar, într-un final, cu o pocnitură, trunchiul a cedat.
Cățelușa a târât cu greu corpul afară, s-a prăbușit în iarba umedă, tremurând din toate mădularele. A stat nemișcată, ca un vis rupt, fără să se uite la Ion. A coborât seara peste pădure, și Ion a rămas lângă ea, privind, așteptând, ca un paznic al liniștii.
După o vreme, cățelușa a ridicat capul, privindu-l drept în ochi. Frica încă era acolo, dar parcă undeva adânc se năștea o sclipire de nădejde.
Ion a întins mâna din nou, de data asta cu mai mult curaj. Cățelușa s-a ferit, dar n-a fugit. S-a lăsat mângâiată, a rezemat botul de pieptul lui Ion, și tremurul a început să se domolească, ca o ploaie care se scurge.
– Acum ești bine, șopti Ion, mângâind-o cu gesturi line, ca și cum era o poveste uitată din copilărie. – Sunt aici.
A ridicat-o cu grijă, ținând-o ca pe o comoară fragilă. Au pornit spre mașina lui Dacia veche, cățelușa lipită de el, caldă și liniștită, de parcă și lumea se oprise în acel moment.
Ion a așezat-o în scaunul din dreapta, a pornit căldura și a rămas tăcut, simțind cum prezența ei îi umple inima cu ceva neașteptat o bucurie nespusă, ca și cum numai el ar putea aduce o mângâiere în haosul timpului.
Cățelușa, obosită, s-a strâns ghem la picioarele lui, iar coada i-a ciocănit o dată, ca un salut din vis.
Ion a pornit spre casă, asfaltul lunecând sub roți, și simțea cum tot greul zilei se topește în noaptea moldovenească. Știa fără îndoială că a salvat mai mult decât o viață undeva, între șoapte și umbre, găsise o tovarășă pe un drum singuratic, printre dealuri și păduri care atunci îi păreau visate.
