Jurnalul meu, sâmbătă
Astăzi chiar cred că am oferit soacrei mele un cadou de care să nu se bucure niciodată! Să tremure de fiecare dată când îl privește, dar nici să nu poată să scape de el, să-l țină la vedere de nevoie! Așa am simțit că îi plătesc toate lacrimile vărsate de mine, pentru toate acele cuvinte nerostite între noi. Așa îi trebuie, Elisabeta Ioana, soacra mea! E de 15 ani de când sunt căsătorită cu Laurențiu și niciodată nu mi-a spus un cuvânt bun. Mereu morocănoasă, altceva nimic. Alte femei, chiar dacă oftează, tot mai scot câte o vorbă bună, dar ea nu! Doar mă privește cu ochii ei negri și mari, fără nicio tresărire. De-acolo s-a născut și nevoia mea de a evita cât pot vizitele la ea, și cînd merg, stau maxim cinci minute pe an. Așa îi povesteam azi Mariei, prietena mea cea mai bună.
Maria asculta și aproba, căci nici pe ea nu o dădea pe spate propria soacră, doamna Margareta, femeie cu care nu s-a înțeles niciodată prea bine. Sâmbăta aceasta era, ca de obicei, ziua noastră de întâlnire, ritual pe care îl ținem de ani buni; trei fete, prietene din copilărie, la o șuetă cu gogoși, ceai și mărturisiri. De data asta eram doar noi, căci Ana, a treia, avea să ajungă abia pe seară s-a transferat recent asistentă la alt spital și nu apucasem să aflăm detalii.
– Nu o mai suport! Nici nu știu de ce îi mai fac urări de la mulți ani! Dacă nu era, sigur mi-ar fi fost toate mai ușoare!, am oftat eu, mânioasă.
Atunci Ana, tocmai venită, și-a croit drum în discuția noastră, tăind brusc vorbele.
– Și ce, Cătălina? Ți-ar fi mai bine dacă nu ar exista?, a întrebat ea, scrutându-mă cu o privire amuzată.
– … Probabil, am mormăit, dar m-a străpuns gândul dimineții când, cu o satisfacție ciudată, duceam cadoul învelit frumos către casa soacrei. Îi șoptisem să nu-l deschidă decât după ce plec. Parcă voiam să-i stric ziua, să-i rămână amintirea urâtă.
– Fetelor, ați tot întrebat unde m-am angajat, a schimbat Ana vorba.
Noi am ciulit urechile.
– La o clinică privată?, am încercat eu să ghicesc.
– O să câștigi o grămadă de lei!, a râs Maria.
– Nu, la un centru paliativ…, a răspuns Ana. Într-o clipă, camera s-a umplut de liniște.
– Serios? De ce, Ana? Nu ți se pare greu? Dar banii?, am bâiguit eu.
– M-am săturat să aud banii, banii. Cătălina, te iertă-mă, dar aș putea să-ți spun doar un cuvânt: proastă, a șoptit ea amar.
– Cui te referi? La soacra mea?, am replicat, încercând să par indiferentă.
– La tine, Cătălina! Ce faci și spui tu e nedrept și mic. N-o cunosc bine pe Elisabeta Ioana, dar tu zici că niciodată nu ți-a spus un cuvânt bun Dar cine a vândut apartamentul din centru și s-a mutat la marginea orașului ca să vă ajute pe voi să vă luați ceva mai mare? Ea! Tot Elisabeta Ioana a dus băiețelul tău Mitică la medici când era bolnav și, datorită cunoștințelor ei, copilul a fost salvat. Și când ai rămas peste noapte, cu capul greu de la petrecerea de clasă, la un coleg? Nimic n-a fost între voi, dar Laurențiu al tău nu ți-ar fi iertat, că îl știi om cu principii. Cine te-a scos din încurcătură? Soacra, spunând că ai fost la ea peste noapte! De câte ori te-a hrănit cu murături, dulcețuri, zacuscă, compoturi? Tu de răsad de roșii n-ai idee, nici floare de tomate nu știi cum arată! Ea face toate astea pentru voi, dar nu știe să arate cu vorbe; arată cu fapta. Unii nu știu să-și declare iubirea în cuvinte, dar trăiesc pentru ceilalți! Tu când ai ajutat-o, când ai zis și tu ceva frumos?
Am simțit că ceva mă strânge pe dinăuntru, o mustrare ce abia mă lăsa să respir. Mă făcea să simt micimea propriei răzbunări. Maria se rezuma la alte cinci gogoși cu varză, semn că și ea era măcinată, dar nu mai ținea cu mine.
În mod normal trebuia să mă supăr, să plec trântind ușa, dar nu-mi mai venea.
– Probabil ați uitat că eu nu am mamă, nu? De 15 ani trăiesc fără ea, cum trăiești tu cu soacra. Dar tu te-ai plâns tot de-atâtea ori, fără să vezi cât de norocoasă ești să le ai pe amândouă. Eu și azi îi păstrez numărul de telefon mamei, îi încarc cartela, și din când în când îi dau apel. Mă uit la Mama pe ecran, ca să văd poză și să-i spun câte ceva, să-mi ascult tăcerea. Mă înfășor în plapuma ei, ca și cum m-ar cuprinde. Atât de dor mi-e că parcă nu mai simt nimic, atât s-a uscat sufletul meu.
M-am rușinat. De ce m-am pus deasupra unei bătrâne ce a trudit toată viața, doar pentru că nu mi-a spus cuvinte dulci? Când am tuns-o vreodată? Când am vopsit-o? Niciodată! Am răspuns încet, de-a dreptul șocată de mine însămi.
– Niciodată, am recunoscut.
– Nu se poate, Cătălina! Așa ceva nu faci, nu e omenește!, a sărit Maria. Eu pe a mea o primesc la prăjituri, la pască, îi coc cozonaci și se bucură mereu, ca un copil. Ce-i drept, altfel merge viața când ești mai blândă, a zâmbit ea gânditoare.
Începusem să simt pe dinăuntru o liniște amară. Mi-a revenit în minte chipul aspru al soacrei, mâinile-i muncite clești, le ziceam eu batjocoritor, cu venele ieșite, nu finuțe ca ale Mariei. Mică, plină de riduri, asemuită de mine cu o cartofă stricată. Dar oare ce știu eu despre viața ei? Nici măcar nu m-a interesat! Cât a muncit, cât a suferit, am știut doar ce am primit de la ea: un bărbat minunat, fiul ei, pe care-l iubesc enorm. Tot ce sunt sunt și pentru că ea l-a făcut un om bun, nu un afemeiat sau un bărbat violent.
Mi s-au umezit ochii. Gândul care mi-a trecut prin minte, de la Ana, m-a străpuns: de ce nu am spus eu vreodată un cuvânt bun soacrei? Cui îi pasă că nu vorbesc frumos, când gesturile arată totul? De ce am râs de ea? De ce n-am tuns-o, când pe toată lumea aranjez și machiez?
Mă simțeam atât de mică. Ana s-a apropiat, m-a întrebat blând dacă mi-e rău. Dădeam din cap că nu, că încerc să mă stăpânesc. Simțeam că lumea toată mă apasă. Trebuia să schimb subiectul.
– Ana, cum e, totuși, la muncă?
– Fetele, să vedeți câtă durere e acolo, dar și câtă speranță! Sunt oameni care n-au apucat să-și ia rămas bun, care n-au spus destul te iubesc. Oameni de afaceri care și-ar fi dorit să-și plimbe mamele la țară, dar n-au avut timp. Văd bătrâni ce-și pierd fetele, tați ce aduc agrafe noi fetelor bolnave care nu mai au păr, dar adună agrafe pentru când le va crește. Unii plâng lângă sicriu, alții nu-și pot ridica capul sub povara durerii. Alții uită să trăiască, ocupându-se doar cu răutăți mici. Și toate astea obosesc pe Cel de Sus, până și El nu mai poate și viața le dă lecții prea târziu. Nu suntem stăpânii vieții noastre, cum ne place să credem.
Maria a privit în farfurie gogoși nu mai erau. A trimis soțului un mesaj să le adune pe toți la masă în seara asta, cu soacra și soacru cu tot, să serbeze împreună.
– Fug! Trebuie să pregătesc masa, ne vedem!, a sărit Maria de la masă.
Și eu m-am ridicat, am scormonit în geantă, tremurând, am dat totul jos pe jos. Ana m-a ajutat să strâng. N-am mai spus nimic.
Mă aștepta o seară plină cu program. Dar undeva, la marginea orașului, femeia pe care o credeam dușmanul meu, privea probabil la cadoul lăsat de mine cu atâta venin. Dacă mi s-ar întoarce același gest, aș fi suferit groaznic, mi-a venit gândul. Am anulat toate programările, am sunat clienții îmi cer scuze, vă ofer reducere data viitoare și am pornit spre casa soacrei.
Telefonul lui Laurențiu era închis. Mi-au transpirat palmele ce va zice el? Era totuși mama lui
Când am ajuns, se lăsase seara. Casa mică strălucea dinăuntru, perdeaua cu margarete și ghivecele de mușcată la geam mă izbeau altfel, ca semn al unui cămin cald.
M-am oprit la poartă. Îmi venea să intru fără nimic, apoi m-am gândit să îl promit alt cadou mai potrivit. Dar nu aveam timp, nu aveam nimic la îndemână. O să îi promit ceva, mi-am repetat. O să îi spun cât îmi pare rău. M-a cuprins un val de rușine amară.
Poarta era deschisă. În sufragerie era veselie: o farfurie de sarmale pe masă, ciorbă de burtă, clătite umplute. Laurențiu discuta cu Mitică, fiul nostru, care devora cu poftă găluștele bunicii. Soacra, într-o rochie albastră cu guler dantelat și cosiță groasă la spate, stătea lângă perete, printre două vecine în vârstă şi un bătrân sprinten.
– Să vedeți ce frumusețe am primit! se bucura ea, arătând la portretul meu. Cadoul meu răutăcios fusese un portret cu mine însămi, pictat frumos, dinadins ca să o sâcâi, să îi stea pe ochi furia mereu. Eram sigură că o înțepa la fiecare privire.
Dar în vocea soacrei auzeam mândrie:
– Pe Cătălina, soția lui Laurențiu, o am ca pe-o prințesă în viața mea! N-am avut noroc de fete, mi-au murit devreme surorile lui Laurențiu și bărbatul meu, Domnul să-i ierte. Acum o am pe Cătălina. E așa de frumoasă că nici nu știu cum să-i zic câte aș vrea, nu-mi găsesc cuvintele, nu sunt învățată să vorbesc frumos. Când doarme îi îndrept plapuma, îmi vine să o îmbrățișez. E ca o păpușă, cu ochi albaștri ca viorelele și chip de icoană. Mereu spun că Laurențiu are o soție de aur!
Am simțit rușinea călduță năvălind, roșeață ca sfecla în obraji. Dacă primisem acel cadou de la ea, aș fi fost devastată. Am simțit o nevoie să plâng, să îl chem pe Laurențiu și să îi spun tot adevărul.
– Cătălina, ce faci aici? Nu trebuia să fii la muncă?, mi-a șoptit el.
– Am anulat tot, Elisabeta Ioana pot să vă spun mamă? Să vă urez și eu, ce n-am știut până azi: La mulți ani!
Aș fi vrut, sincer, să îngenunchez, precum omul din povestea Anei, să cer iertare în faţa iertării și blândeții absolute pe care le-am primit. N-am avut timp, căci băiatul m-a luat în brațe, soțul m-a cuprins. Iar vocea blândă a Elisabetei Ioana răsuna:
– Ei, Cătălina, fată deșteaptă! Ai ajuns, ce bucurie, și la bătrâna asta Vino că te-aștept! și mă privea cu o mândrie sinceră.
Bătrânul musafir a mormăit admirativ, iar lumea s-a dezmorțit, râsul și vorbele au curs.
Am simțit, pentru prima dată după mulți ani, că am familie, bucurie, viață plină. Sunt o bogătașă: am părinți, copil, soț iubitor, o soacră bună. Și un dar de dăruit tuturor: să le fac coafuri, să le aduc zâmbetul pe buze, să le arăt cu fapta ce nu am spus niciodată cu cuvintele.
Să învăț, de azi, să iubesc cu vorba, cu gestul, cu tot sufletul.
