De zece ani, aveam grijă de bunicul soțului meu, moș Ionel, în timp ce locuiam într-o garsonieră închiriată pe strada Bălcescu, împreună cu cei doi copii ai noștri. Sora soțului, Casiana, pe atunci trăia chiar în apartamentul bătrânului, o casă veche cu miros de busuioc uscat și pereți galbeni de vreme. Nimeni nu avea nevoie de moș nici nora lui, nici ceilalți nepoți, iar eu trăiam mereu cu senzația de plutire într-o apă tulbure, nici la suprafață, nici la fund.
Viața mea plutea, dezlânată, fără început și fără sfârșit: jonglam din vis în vis, între spălat pe jos, ridicat copii de la grădiniță, întorcând mereu ceasul bunicului deasupra liniei dintre realitate și reverie. N-am apucat să iau diploma de inginer de la universitatea din Chișinău m-am trezit însărcinată și m-am scufundat în cotidian ca într-un vis din care nu mai ieși.
Soțului nu-i plăcea tăcerea apăsătoare și apele adânci de acasă. Pleca des, noaptea, pe la bodegile de pe Ciuflea, înghițind vin negru și fără să-și găsească pe nimeni care să-l vrea cu adevărat. Femeile nu aveau ochi pentru bărbați cu copii și fără casă. Se întorcea mereu cu ochii obosiți, mirându-se parcă unde i-a trecut viața, iar eu îl iertam, deși nu mai simțeam niciun fel de iubire. Doar pentru ca diminețile să vină cu câțiva lei moldovenești pentru copii și pentru bătrân.
Casiana venea foarte rar, ca o umbră pe care o vezi numai când vrea ea să fie văzută. Când apărea, tot ce voia era să-i stoarcă bunicului pensia de 3500 de lei sau să-și plângă sărăcia, deși n-aș spune că îi mergea rău nu plăteau chirie, mergeau vara la Odessa și iarna la Băile Herculane.
Cu cinci ani în urmă, moș Ionel mi-a lăsat apartamentul moștenire. La lumina difuză a unei lămpi cu abajur roz, mi-a șoptit: Tu mi-ai devenit mai dragă decât toți. Nepotul meu ar ceda apartamentul oricui i-ar cere, de aceea vreau să rămână strănepoților mei. Consideră-l o plată pentru anii tăi pierduți cu mine, ca să nu mă blestemi după ce plec dincolo de Prut.
Nimeni din familie nu știa taina asta. Dar pe măsură ce sănătatea moșului a început să se ofilească, ca vița de vie în mijlocul iernii, Casiana și soacra și-au amintit brusc de el, venind cu prăjituri uscate și priviri pline de calcule. Scăldau apartamentul cu vorbe dulci, ca să-și facă loc pe lângă moș.
Când bătrânul s-a stins și casa a rămas goală, rudele s-au năpustit ca niște ciori pe o livadă părăsită. Soacra cu Casiana l-au convins pe soțul meu să-și dea acordul, că doar Casiana locuia acolo, iar eu nu însemnam nimic. Dar niciunul nu știa de testament.
Chiar a doua zi, soțul și-a strâns valiza ponosită de piele, mi-a spus că are altă femeie și că a rămas cu mine doar pentru bătrân. A plecat liniștit, iar eu am simțit cum se rupe un nor negru de pe umeri.
Când au aflat rudele de moștenire, parcă am intrat într-un film mut unde numai țipetele se aud. Lasă visele, nu vei vedea tu apartament! Nu știm cum l-ai păcălit pe moș Ionel, dar vom demonstra în fața judecătorului că ai fost vicleană. Pleacă cu tot cu copii, că fiul meu își va trăi viața adevărată cu altă femeie!, m-au amenințat la telefon.
Dar în visul acela al meu, am râs cu lacrimi amare: Știți, cred că acum pot să vă trimit pe toți departe, undeva între Podul de Flori și granița cu visul vostru! Să nu vă mai văd!
Nu m-au atins vorbele lor, ca și cum aș fi fost deja transparentă. Știu că am să trăiesc liniștită, cu un serviciu la Piața Centrală, cu ai mei lângă mine, în apartamentul cu miros de oale vechi și amintiri. Cel mai important e că visul meu nu se mai intersectează niciodată cu al lor.
Tu, dacă ai fi în visul meu, ce ai face?
