Slavă Ție, Doamne! Am apucat să te văd! răsuflarea bunicii era tot mai grea, dar fața i se lumina de o bucurie adâncă, sinceră. Cu palmele uscate, i-a mângâiat încet chipul nepotului, iar apoi mâinile i-au căzut pe pătura veche cu model popular.
Odihnește-te, maică, i-a șoptit Ionel. Mâine-i o zi întreagă, vom povesti pe săturate.
Nu, Ioane, bunica zâmbea trist, privindu-l în ochi. Numai de la Domnul asta am cerut: să te văd întors acasă. De altceva nu mai am trebuință. Te-am văzut, te-am îmbrățișat. Acum mă liniștesc un pic, apoi mai stam de vorbă. Și-a plecat ochii obosiți. Rodica, dă-i de mâncare băiatului, tot a venit de atâta drum.
Bătrâna simțea sfârșitul cum se apropie. Timp nu-i mai era. Ionel era tot omul ei, așa cum și ea îi era tuturor rudelor. Părinții lui Ionel se risipiseră în colburi și spirite, mistuindu-și viața-n umbra sticlei: ba mobila, ba casa, până când nu a mai rămas nimic Numai bunica l-a smuls din ghearele sărăciei adânci, l-a dat la școală, l-a convins să ia permis de conducere și de camion, apoi l-a petrecut în armată. Azi îl primea înapoi. Nu așa visase ea ziua asta, dar hotarele nu-s la îndemână muritorului.
Cât timp Rodica vecina de-o viață, bună ca o zestre, îi punea lui Ionel pe masă o zamă fierbinte și pâine coaptă în vatră, bătrâna își aduna amintirile, încercând să găsească vorbele care să meargă nu doar la minte, ci și la suflet. Memoria-i aluneca tot mai des Își mângâia pisica, pe Mitruța moale și plouată de grijă în ultimele zile, simțind norii grei ce atârnau deasupra.
Până la urmă, bunica a șoptit:
Ioane, vino aici Când a șezut lângă ea, a murmurat: Of, tare-mi doream să-ți țin nepoțeii în brațe, dar se vede că n-are să fie. Rămâi singur, Ioane. Nu-i lucru ușor. Dacă găsești o fată cu suflet, nu o lăsa să treacă, leagă-ți viața de a ei, dar să fii pregătit: viața la noi e mereu cu încercări. Nu e niciodată ușoară. De veselie goală și chefuri fugi, de vinul negru ferește-te, măi băiete! Unul cade sub blestemul lui, toată familia plânge. Drumuri-s multe, alege-l pe cel drept, Ionel
S-a oprit, căutând suflu ori poate chipul părinților pierduți. Dar a găsit tărie să zică mai departe: Apartamentul l-am lăsat pe numele tău, ai să aduci cândva aici nevastă nouă De înmormântare mi-am lăsat deoparte, Rodica știe unde. Restul ți-am transferat pe card, de început. Să nu uiți de Mitruța mea, să nu stea singură-sigurică. Ea ți-a fost credincioasă, și tu știi, ai adus-o când era un ghem de blană cu ochi tulburi Gata. Du-te și te odihnește, și eu mă odihnesc sunt ruptă de oboseală.
Dimineața, bunica n-a mai tresărit niciodată
Ionel s-a angajat montator de rețele de internet, după vorba unor amici. Echipa lor, șase inși, trăgea fire prin blocuri și lega oameni noi la internet. Era greu și obositor, dar salariul bunicel și mulțumirea muncii îi dădeau putere.
Acasă îl aștepta Mitruța pisica de-un gri prăfuit, găsită pe uliță toamna, cu ani în urmă. De când murise bunica, și Mitruța se vestejise: nu mai mânca, toată ziua stătea în vechiul fotoliu preferat, privind spre ușă cu ochii mari, rotunzi, parcă așteptând să-și vadă din nou stăpâna. Dar stăpâna nu mai venea.
Ionel încerca s-o voească, îi povestea șezând cu ea pe genunchi ziua grea, încerca s-o răsfețe cu bunătăți. Abia după o lună, Mitruța a dat vreun semn.
Întâmplarea a venit când a primit prima leafă. Colegii s-au cerut la sărbătoare nu scria nimeni regulile dar era rușine să nu-i chemi. Au mers la un local, au mâncat și au băut. Ionel s-a întors acasă târziu, cu obrajii aprinși. În prag l-a așteptat Mitruța. N-a vrut să-i întâlnească privirea acei ochi, mari, verzi și înțelepți. Făcea orice, dar Mitruța tot se holba la el. A mișcat încetișor cu capul, apoi a mieunat rar, cu plângere, și s-a ascuns sub canapea.
Mitruțo a oftat Ionel, nu puteam să mă cert cu ei. Ei m-au ajutat, nu-i frumos să refuz tradiția Ciudat, simțea că nu pisicii se dezvinovățește, ci bunicii.
A doua zi, Mitruța l-a întâmpinat din nou la ușă și, văzând că-i treaz și vioi, s-a încolăcit pe lângă picioarele lui și a tors lung, o după-amiază întreagă. A mâncat, a alergat cu el prin odăi, iar când s-au culcat, s-a lipit de umărul lui.
Știi tu, șireato. i-a șoptit Ionel, mângâind-o. Dar să nu-ți faci grijă, am crescut, pot să am grijă de mine. Adulții scapă de răspundere doar dacă încep cu băutura. Iar eu mă cam tem de asta știi tu de ce Aici, la lucru, pare normal să tot cinstească mereu e prilej: oboseală, zi de salariu, vreo sărbătoare, ba și ziua paharului. Parcă-i vineri mereu. Deja mă privesc strâmb. Nu, trebuie să-mi schimb jobul, dar oare ce? De mic visam să fiu șofer pe distanțe lungi, dar n-am destule permise, iar la tiruri mari nu mă ia nimeni cu începutul.
Într-o altă vineri, la cafe-bar, colegii iar au cuprins masa și paharele, sărbătorind finalul săptămânii. Ionel sorbea minerală, privind cu dor înspre colegii înfierbântați.
Chelnerița era o fată tinerică, frumoasă și cu privirea vioaie. Flăcăii îi făceau curte după curte, șeful a apucat-o de mână și a tras-o spre el. Speriată, încerca să scape, zadarnic: el era puternic și amețit de băutură.
Las-o! A zis Ionel, ridicându-se. Toată masa a amuțit nimeni nu ridica tonul la șeful de echipă! Din surpriză, acesta a slăbit strânsoarea, fata s-a tras spre ușa, cu ochii la Ionel.
Dar nu a fost cu harță. Proprietarul localului, un munte de om cu halat alb și mânecile suflecate, a apărut și, la vederea lui, flăcăii s-au stins, aruncând priviri câinoase spre Ionel.
Rămâi, măi băiete. l-a oprit patronul. Să-i lase afară să le treacă cheful. S-a uitat cald la Ionel: De ce stai cu ei? Tu nu bei Am văzut. Pentru ce să-ți pierzi timpul?
Suntem echipă, a ridicat Ionel din umeri. Muncim, petrecem împreună.
Lasă-le. A oftat patronul, spunându-și numele: Mihai. Ce petrecere e asta? Cu asemenea prieteni Ioadina, vino și fă-ne niște ceai cum știi tu mai bine. Și eu stau jos, că nu prea am comenzi.
Fata dumneavoastră? s-a mirat Ionel, privind după ea.
Da, după ore mă ajută. Au șezut la același colț, sorbind ceai parfumat din ceainic alb de porțelan. Vezi, băiete, va trebui să-ți cauți de lucru în altă parte, te hăituiesc acolo. Sau te trag în patima băuturii Ai vreun carnet?
Am carnet și pe camion, și pe microbuz, înainte de armată, ba și acolo am fost la volan. Visul meu e să ajung pe tiruri, dar cine mă ia la început?
Nu te ia direct. Mihai a dat din cap. Dar pot să pun o vorbă. Am prieteni pe la transporturile moldovenești, șoferi buni. Până atunci vii cu mine pe dube, din oraș în oraș, și mai vedem. După aia pe tir, când mai strângi experiență.
Primesc cu drag! a zâmbit Ionel. Unchiul Mihai îi plăcea tot mai mult, liniștit, robust și omenos. Mai ales fiindcă era tatăl Ioadinei, meritul lui nu era puțin. Mihai, observând cum Ionel o privea pe fată, a glumit:
Încheie, Ioadina. Mulțumesc că m-ai ajutat, du-te acasă. Ionel te va însoți. Și a chicotit când a văzut obrajii roșii ai amândurora.
***
Peste cinci ani, Ionel conducea un autocamion greu pe șoseaua albă de zăpadă.
Mai avea doar vreo treizeci de kilometri până la orașul unde îl așteptau soția Ioadina, fetița lor, Sânziana, și bătrâna Mitruța, ajunsă la fel de parte din familie ca oricine. Pe marginea drumului, l-a observat pe un bărbat singuratic în jachetă subțire, tremurând sub luna de post.
Se îngheață pe-aici, săracul a gândit Ionel și a oprit camionul.
Șefule? a recunoscut Ionel, în clipa când omul s-a urcat lângă el.
Privirea omului, încețoșată, n-avea claritate.
A, tu ești a mormăit. Șef am fost, acum nu mai sunt nimic. Nu mai e echipa. Pe alții îi vezi pe unde eram noi Unii la cimitir, unul a înghețat de bea ce era, altul s-a înecat Altul s-a otrăvit cu alcool ieftin. Ceilalți, risipiți, ca și mine, fac de azi pe mâine. A scos o sticlă cu spirt, a tras o gură, a clătinat din cap. Lăs că o scoatem noi la capăt!
Ionel l-a lăsat aproape de centrul orașului, privind cu tristețe după el. Zâmbea amar, aducându-și aminte de laudă lui de odinioară
Ajungând în fața blocului, s-a uitat la ferestre: la bucătărie era lumină Ioadina nu doarme, îl aștepta. Poate a venit și Rodica, să-i țină companie ori să stea cu Sânziana. Dar nu: fetița dormea în patul ei, sub fotografia bunicii acolo îi povestea viețile de la grădiniță, micile ei supărări, ca și când bunica ar fi fost mereu s-o asculte. Poate bunica nu răspundea, dar ochii din ramă erau calzi, iertători, surâzători. Și Mitruța, pe pervaz, cu ochii în noaptea de afară s-a ridicat, și-a arcuit coada și a fugit în grabă să-l întâmpine pe stăpân la ușă.
Nu-s singur, mamă-bună, a zâmbit Ionel către geamurile apartamentului. Suntem toți acasă, toți împreună, și tu ești cu noi. Asta e drumul meu.
