Slavă Ție, Doamne! Am ajuns să te văd! respira greu bunica, dar chipul ei era luminat de o fericire curată. Cu mâinile-i uscate, mângâie cu dragoste obrazul nepotului ei și le lăsă ușor pe pătură.
Bunico, te rog, odihnește-te! îi șopti Ionel, abia reușind să-și ascundă grija. Mâine e o nouă zi, avem timp să vorbim cât vrem.
Nu, Ionele, zâmbi trist bătrâna. Un singur lucru L-am rugat pe Dumnezeu să te mai văd o dată. Nu-mi mai trebuie nimic altceva. Te-am văzut, te-am îmbrățișat. Acum lasă-mă să mă odihnesc un pic, apoi povestim. Își închise obosită ochii. Vasilica, pune-i masa băiatului, e de pe drum totuși.
Bunica era slăbită rău. Simțea că nu-i mai rămăsese mult. Ionel era tot ce avea pe lume, așa cum și ea rămasese singură pentru el. Părinții lui Ionel s-au stins devreme, mistuiți de alcool și sărăcie ba casa, ba lucrurile, băutura le-a luat pe toate. Ultimii au fost chiar ei. Numai bunica l-a scos din greaua lor osândă, l-a crescut, l-a ținut departe de sat gură-spartă, l-a dat la școală bună, l-a convins să ia permisul de conducere atât pentru mașini mici, cât și pentru camioane. L-a petrecut la armată și, iată, acum îl primea acasă. N-ar fi vrut niciodată așa o revedere, dar nu a avut de ales.
Cât timp Vasilica vecina și prietena bătrânei, îi făcea de mâncare în bucătărie, bunica, ținând ochii închiși, căuta în sine cuvintele potrivite. Parcă mintea i se încâlcea. Mângâia pisica draga ei Nuța, care nu se depărtase o clipă de stăpână în ultimele zile, simțind parcă necazul. Într-un târziu, bunica chemă:
Ionele, vino la mine. Când băiatul se așeză lângă ea, începu încet, cu glas tremurând: Aș fi vrut să-ți văd copiii, să-i strâng în brațe, Ionel… Dar cine știe dacă va fi. Tu rămâi singur, și e greu. Dacă-ți va ieși în cale o fată bună, nu o lăsa să plece. Să te gândești la viață ca la o luptă lungă niciodată n-o să fie ușor. Fii cumpătat, și ferește-te cât poți de băutură, dragul meu! Unul cade pradă ei și se nenorocesc toți din jur. Drumul vieții e lung, alege bine, Ionel!
Bunica tăcu o clipă, poate să-și aducă aminte părinții lui Ionel. Dar își reveni și continuă:
Casa am făcut-o pe numele tău să ai unde aduce soție tânără. Pentru înmormântare am pus deoparte; Vasilica știe unde. Ce mi-a mai rămas pe card, ți-am dat ție să ai de început. Păzește-mi pisica Nuța, nu o părăsi. E isteață și sufletistă. Tu ai adus-o acasă, ții minte? Era un pui de pisică atunci Ei, destul. Du-te și te liniștește, și eu mă odihnesc oleacă tare-s obosită.
Dimineața, bunica nu s-a mai trezit
Ionel s-a angajat ca tehnician la o firmă de rețele de internet pe recomandarea unor amici. În echipă erau șase oameni, trăgeau fibre și își făceau treaba bine, mulțumiți și de leuții luați. Chiar dacă munca îl istovea, bănuții și împlinirea îl țineau.
Acasă îl aștepta Nuța, o pisică cenușie găsită pe stradă, cu opt ani în urmă. Încă de la decesul bunicii, Nuța se stingea văzând cu ochii, mânca puțin, ședea mereu în vechiul fotoliu al bătrânei, privind spre ușă, de parcă aștepta să apară iar stăpâna ei. Dar bunica nu mai venea.
Ionel încercă să-i ridice moralul, vorbea cu ea, o lua pe genunchi, îi povestea cum a fost la serviciu, încerca s-o răsfețe cu ceva bun. De-abia după o lună Nuța începuse să răspundă la mangaierile lui.
În acea zi tocmai luase primul lui salariu două mii de lei moldovenești. Prietenii au venit cu tradiția de neschimbat: trebuie să dai de băut, altfel ești privit de parcă nici nu ești de-al lor. I-a dus pe toți la un bistro modest și a plătit consumația. S-a servit și el, s-a întors târziu, amețit. În hol îl aștepta Nuța. Parcă nu a vrut să-i vadă ochii mari, verzi, de parcă pricepeau tot. El se feri, dar Nuța îl urmărea până îl găsi, îi simți starea, mieună trist, cu jale și fugi sub canapea.
Nuțo, se scuză Ionel, nu m-am putut pune rău cu ei. Ei m-au ajutat cu serviciul, și-s prieteni Dar de ce simt că mă rog mai mult de bunica, decât de tine?
Zilele următoare, Nuța îl întâmpina la ușă, de data asta văzând că stăpânul e în regulă, îl alinta, torsând cu fericire. Mânca cu poftă, toată seara se ținea după el din cameră-n cameră, iar la culcare se cuibărea la umărul lui cu încredere.
Pricepi tu tot, îi șoptea Ionel mângâind-o. Dar stai liniștită, că am crescut, și știu să răspund pentru mine. Numai cine bea nu mai judecă Și, vezi tu, pe mine partea asta mă sperie. La lucru, acolo, e mereu motiv de pahar: ba frig, ba sărbătoare, ba Vinerea Mare nu scapă nici la ziua paharului cu picior. Refuz cât pot, dar mă privesc urât. Trebuie să-mi găsesc altceva. Din copilărie am visat să fiu camionagiu pe distanțe lungi, dar permisul meu nu ajută, cin mi-ar da TIR-ul pe mână?
Vinerea următoare, Ionel era din nou cu echipa la crâșmă. Ceilalți veselindu-se, el stătea cu sticla de Borsec în față, privind cu obidă la colegii amețiți.
De meseni se ocupă o fată tinerică și frumoasă. Flăcăii îi tot făceau cu ochiul, ba îi propuneau să șadă cu ei. La un moment dat, șeful de echipă o apucă de mână și o trase spre el. Speriata, fata încerca să scape dar degeaba; bărbatul nu avea măsură la băutură, nici la forță.
Dă-i drumul! se ridică Ionel din scaun, cu o voce fermă ce făcu liniște. Nimeni nu ridica tonul la șef, tot satul știa asta. Surprins, omul slăbi strânsoarea, iar fata scăpă, făcând câțiva pași înapoi, privind cu teamă la Ionel.
Scandalul l-a stins patronul bistroului un bărbat cât un dulap, cu șorț alb și mânecile suflecate. Când l-au văzut, flăcăii s-au ridicat brusc, trântind ușile și uitându-se urât la Ionel.
Nu te grăbi, băiete, îi zise patronul. Lasă-i să-și aerisească mințile, te-or lăsa-n pace. Îi zâmbi larg lui Ionel. Da ce tot cauți cu ei? Tu nu bei, te-am văzut, ce rost are?
E echipa ridică din umeri Ionel. Muncim împreună, petrecem împreună.
Las-o baltă, mormăi bărbatul, întinzându-i mâna: Eu sunt Mihai. Ce rost are să stai cu astfel de oameni? Iulia, fata, adu-ne un ceai din ăla bun de-al tău. Hai să procedem omenește.
Fata dumneavoastră? întrebă Ionel uimit.
Așa e, mă ajută după școală. Se așezară la masă, sorbind cu plăcere ceai din ceainicul de porțelan. Da să știi, băiete, că trebuie să-ți schimbi serviciul după aia de azi ăștia te vor lua la ochi rău. Și-apoi ajungi ca ei cu sticla! Ai vreo meserie?
Am permis am condus inclusiv la armată, asta mi-a plăcut. De copil am visat să fiu șofer pe rute lungi, dar nu mă ia nimeni
Nu de la început, admise Mihai. Da pot să te ajut. Cunosc eu șoferi buni care caută oameni de calitate. Până atunci, vino la mine mă ajută pe cursele scurte, pe un Iveco, pe urmă poate te ajut să iei categoria și bagi de TIR.
Mulțumesc! zâmbi Ionel, omul îi plăcea, era impunător dar cald. În plus, tată de fată frumoasă. Mihai, văzând ochii tânărului după Iulia, făcu cu ochiul fetei:
Hai, Iulia, acasă Ionel te va conduce. Și pe obrajii lor apăru roșeața fericirii.
***
Cinci ani mai târziu, Ionel conducea un camion greu pe o șosea acoperită cu zăpadă. Până acasă, acolo unde îl așteptau soția lui, Iulia, fiica lor, Măriuca, și pisica cea bătrână, Nuța, mai era cât o palmă de drum, vreo treizeci de kilometri.
La marginea drumului zărește un bărbat, neîmbrăcat de iarnă, tremurând. Îngheață aici! gândi Ionel și încetini.
Șefule? întreabă când îl recunoaște pe cel ce urcă obosit în cabină.
Privirea bărbatului e tulbure, ochii furați de alcool:
A, tu ești… tace o vreme. Am fost șef, dar nu mai e. Echipa s-a destrămat, vin alții tineri. Pe noi ne-a rămas jumătate. Unul a amorțit în frig, altul s-a înecat beat, altul s-a otrăvit cu spirt… Restul, ca mine, umblăm cu ziua. Scoate o sticlă, soarbe din zeama urât mirositoare și-și scutură capul. Ne-om descurca noi!
Ionel îl lasă în centru cu un oftat, privind compătimitor după el. I se întoarce în minte bravada lui de altădată…
Ajungând acasă, se uită în sus spre fereastra aprinsă lumina din bucătărie, suvita de la Iulia, care niciodată nu doarme devreme când Ionel e pe drum. Poate o fi și Vasilica venită la o cafea, poate să stea cu Măriuca. Da nu… Măriuca doarme în patul ei, sub poza bunicii, iar în fiecare seară îi povestește necazurile ei de copil la grădiniță. Nu contează că bunica nu răspunde ochii ei din fotografie sunt blânzi, calzi, iar zâmbetul molipsitor. Nuța e la geam, privind noaptea. Cum l-a văzut, a sărit, a făcut spatele arc și a fugit să-și întâmpine stăpânul la ușă.
Nu-s singur, bunico a șoptit Ionel, zâmbind cu drag spre ferestrele casei. Suntem cu toții, împreună, și tu mereu cu noi. Asta e calea mea.
