Cleopatra nu prea vedea nicio vină personală în toată chestia. Ei, na, o dată n-a rezistat, a zburat după o pisică, a tras de lesă mai tare decât trebuia, stăpâna a căzut. Dar, măi, Cleo n-a făcut-o din răutate – instincte, ce să faci…
Viața îl tot pocnea pe Ionuț peste nas: „Nu te băga, nu e locul tău aici, dă-te la o parte”…
Ionuț și se dădea. Avea dreptate viața – mai bine să nu te bagi, mai sănătos ești. Mama Natură se răzbunase pe el din plin: mic, slăbănog, firav.
La școală îl tot strigau „pițigoi” și mai primea câte o palmă „de prevenție”. Prieteni aproape că n-avea, doar unul – Pavel.
„Las’ că mai cresc eu, își zicea Ionuț pe-atunci, și se termină. Adulții sunt deștepți. Nu dau porecle idioate și nici nu împart palme degeaba.”
Vai, cât de mult s-a înșelat…
*****
Cu palmele la vârsta adultă chiar era mai bine. Nu se obișnuiește în lumea mare să le împarți stânga-dreapta. Dar cu poreclele…
Cum nu-l mai chemau pe Ionuț. „Pițigoi”, „ploșniță”, „firimitură”, „șoarece”. Se supăra, desigur, dar problema era că nu știa să răspundă cum trebuie. Pentru că la statura lui mică se adăuga o timiditate imensă.
Of, și cât îl încurca timiditatea asta. Mai mult decât înfățișarea neîngrijită. Relații noi nu se legau. Așa că vorbea doar cu vechiul prieten de școală, Pavel, și cu mama, cât era ea în viață.
Treceau anii, Ionuț lucra ca magazioner într-un magazin și nici nu visa la viață personală, deși colectivul era nouăzeci la sută feminin.
Doamnele se uitau la Ionuț ca la un „copil al regimentului”. Îl ocroteau, îl apărau, îl ospătau cu mâncare de casă. Cum altfel? Doar era „săracul, micuțul”.
Pe deasupra, pe la patruzeci de ani, Ionuț rămăsese orfan de amândoi părinții. Așa că femeile miloase îl compătimeau…
Așa a mers până în ziua când a întâlnit-o pe Mărioara. Mărioara era femeie cu „F” mare. Imposibil să n-o observi!
În ea se îmbinau înălțimea impunătoare, formele generoase și vocea puternică. Era splendidă!
Ionuț s-a îndrăgostit fără speranță. Nici măcar nu îndrăznea să se apropie. Cine era el pentru ea? Un purice, o molie albă, o moleculă! Dar viața are un simț al umorului aparte. Și, ghidându-se după el, a hotărât să îi pună față în față pe pițigoiul timid și pe Mărioara cea mare și zgomotoasă.
Metoda aleasă de viață era una banală, dar sigură. Câte exemple sunt când salvatorul se îndrăgostește de salvat? Multe! Ei bine, și Mărioara a avut ocazia să-l salveze pe Ionuț…
S-a întâmplat așa. Stătea Ionuț la coadă la casă. La casă domnea Mărioara cea splendidă. Ionuț se făcea alb, roșu, emoționat, muta dintr-o mână în alta un pachet de lapte.
Deodată, din spate, au apărut doi gagii tineri cu câteva sticle de băutură, l-au împins cu umărul pe Ionuț cel firav:
— Tu stai după noi, moșule. Ne grăbim, zise unul.
În orice altă zi, Ionuț i-ar fi lăsat să treacă în tăcere, dar nu acum. Pentru că se uita la el însăși Mărioara!
— Hei, băieți, la coadă, vă rog. Nici eu nu am timp de pierdut, șopti el.
— Nu te agita! Ți-am zis: stai după noi, gata! Unul dintre ei își pusese deja sticla pe bandă.
Celălalt, pentru convingere, s-a întors și l-a îmbrâncit ușor pe Ionuț în piept:
— Păstrează distanța, moșule!
Ionuț s-a făcut roșu ca racul, a deschis gura, dar a fost întrecut:
— La rând! tună Mărioara de după casă. Și, domnilor tineri, dați-mi actele! Poate că n-am dreptul să vă vând alcool!
Agresorii lui Ionuț s-au agitat:
— Lăsați, doamnă, avem acasă șapte copii, și voi cereți acte! încercă unul să glumească.
— Ascultați, „tați tineri”, nu-mi mai pierdeți vremea. Ori dovediți că sunteți majori, ori fugiți acasă la mama și la tata, ordonă Mărioara.
În spatele ei, paznicul magazinului, domnul Petre, se trezise din amorțeală. Așa că „tații tineri”, înjurând în barbă, au preferat să se retragă.
— Ce obraznici, mă! zise Mărioara nervos.
Apoi s-a uitat la Ionuț și, cu o voce mai blândă, adăugă:
— Hai, Ionică, să-ți fac bonul. Că nici tu nu apuci să mănânci. Și tu ai nevoie să mănânci, că ești prea slab. Până și puștii ăștia te atacă.
— Mulțumesc… murmură Ionuț.
Ar fi vrut să intre în pământ.
„Gata, acum nici măcar o speranță slabă nu mai am ca Mărioara să se uite la mine. Ce rușine! Mi-a fost frică de niște copii! Deși de unde să știu că sunt copii, uite ce durdulii!” se gândea el.
Dar s-a întâmplat exact invers.
Din ziua aceea, Mărioara a început să se poarte altfel cu el. Zâmbea, cocheta, îi aducea mâncare de acasă. Celelalte femei din magazin s-au dat la o parte. Ionuț nu știa ce a făcut Mărioara pentru asta. Doar a auzit o dată cum șușoteau femeile:
— Șoarecele nostru e acum prada Măriei.
— Și ce, lasă-l. Poate îl ia de bărbat, și pe urmă, vezi Doamne, îl mai îngrașă.
Lui Ionuț nu i-a păsat prea rău de titlul de „pradă”:
„Adică sunt important pentru ea! își zise. Adică mă prețuiește. Și de acolo până la dragoste e un pas. Deocamdată, dragostea mea e de ajuns. Ajunge pentru amândoi.”
Gândul ăsta l-a împins la fapte. Și, călcându-și pe inimă timiditatea, a invitat-o pe Mărioara la o întâlnire.
Ea a acceptat. Cuvânt cu cuvânt, întâlnire după întâlnire – s-a legat o poveste, apoi a urmat nunta…
Numai că viața de familie l-a dezamăgit pe Ionuț. Mărioara s-a instalat imediat șefa familiei. Și n-ar fi fost rău, dar șefa asta avea o imagine foarte aparte.
În viziunea ei, șeful nu doar că decidea și controla totul, dar avea și dreptul deplin să educe și să pedepsească.
Of, de câte ori a pățit Ionuț de la ea pentru cea mai mică greșeală. Ori candelabrul nu era agățat cum trebuie, ori podeaua nu era bine ștearsă, ori farfuria nu era spălată…
Ionuț suporta. În ciuda tuturor, o iubea pe salvatoarea lui Mărioara. Și își dorea enorm să fie și el iubit. Spera că lucrurile se vor așeza. Se vor obișnui și vor trăi ca unsă cu unt.
Iluziile, ca și rămășițele de iubire, i le-a spulberat o singură palmă peste ceafă.
— Dăunător, pițigoi, slăbănog! se răstea Mărioara în seara aceea. Poți să faci ceva cum trebuie? Taci? Păi, taci, dar spune-mi unde găsesc eu altă ceașcă ca asta?
Era a bunicii, veche, preferata mea. Ai mâini strâmbe, nici vase nu poți spăla! Of, n-am răbdare cu tine…
Ionuț n-a apucat să răspundă. Când i s-au terminat cuvintele, Mărioara a trecut la fapte! Avea o mână grea.
Dar, când i s-a limpezit mintea, Ionuț a înțeles: „Trebuie să ne despărțim! Destul am pățit și în copilărie!”
Cu scandal și ceartă, au divorțat. Ionuț s-a dezamăgit din nou de oameni și și-a jurat că nu se va mai îndrăgosti niciodată…
Și Cleopatra era lovită de viață, și încă pe nedrept. Era minunată – neagră, lungă, mare. Douăsprezece kilograme de fericire!
Numai că, din nu știu ce motiv, atâta fericire nu era dorită de nimeni. Așa că tot colinda din mână în mână…
Primul stăpân n-a fost mulțumit de înfățișarea ei:
— Asta e un soi de teckel supradimensionat, poate un super-teckel! Pe scurt, necorespunzătoare. Nu vreau. N-am visat niciodată la un maidanez.
Așa că a dat-o repede unui prieten.
— Ce rasă e asta? Teckel uriaș? glumi acela. Mare! Mama ei sigur a păcătuit cu un basset. Și ce lătrătoare! Perfect, va păzi casa la țară.
Dar paza nu i-a reușit Cleopatrei. Da, vocea era groasă, înfricoșătoare. Dar lătra nu când vedea dușmani sau hoți, ci când îi trăgea inima.
— Câine prost, o certau. Lătrătoare degeaba! Mănânci mult, nu știi să păzești. În schimb, ai călcat toate florile și ai săpat gazonul. Trebuie să-ți găsim alt stăpân.
Cu greu, s-a găsit un nou stăpân. Mai exact, o stăpână. O femeie în vârstă, plăcută din toate punctele de vedere, dar foarte încetinită. Cleo și-a jurat că va fi un câine bun. Dar n-a mers…
Cleopatra, ce-i drept, nu vedea nicio vină personală. Ei, na, o dată n-a rezistat, a zburat după o pisică, a tras de lesă mai tare decât trebuia, stăpâna a căzut.
Dar Cleo n-a făcut-o din răutate – instincte. Și stăpâna a scăpat doar cu o sperietură, slavă Domnului. E asta un motiv să te despărți? Dar oamenii sunt ființe de neînțeles.
— Nu pot să mă descurc cu ea! se plângea stăpâna căzută la telefon. Îmi e dragă viața. Plaseaz-o undeva. Altfel o dau afară.
Și cineva, se pare, s-a mișcat. Cleo a găsit o familie. O adevărată familie de trei: bărbat, femeie și copil.
— Cleo, nu-l supăra pe Andrei! porunci bărbatul stăpân. Că-ți arât eu ție.
Cleo nici nu se gândea să supere copilașul. Dar copilul avea alte planuri cu ea:
— Tu vei fi calul, anunță Andrei de patru ani și încerca să o călărească.
Cleo se zvârcolea și mârâia. Era mare, da, dar cal nu era.
Andrei se enerva și plângea. Femeia stăpână se înfuria și certa. Bărbatul stăpân punea mâna pe curea. Cleo se ascundea sub pat. Atunci bărbatul roșea, urla și amenința că o dă la adăpost…
Nu se știe cum s-ar fi terminat, dar într-o zi, la bărbatul stăpân a venit un prieten. Cleo a ieșit de sub pat să vadă cine e.
Prietenul stăpânului era un bărbat mic, slab, pe nume Ionuț.
„Ce pițigoi, își zise Cleo. Al meu e mult mai mare. Probabil și ăsta e necorespunzător, ca mine.”
— Salut, de o viață nu te-am văzut, Pavel, îl îmbrățișă Ionuț pe stăpânul Cleo. Văd că ai iar o achiziție. Ți-ai luat câine? Eu, în sfârșit, am divorțat de nevastă.
— Felicitări, era și timpul! Eu, cu câinele ăsta, aș vrea să „divorțez”. Am regretat de o mie de ori că l-am luat, oftă Pavel. Needucat, rău, mârâie la Andrei, iar dacă îl cerți, se ascunde sub pat. Mă gândesc să-l dau.
— De ce, măi? De ce să-l dai imediat? Ionuț se uită cu compasiune la Cleo. Needucat, zici. Dar l-ai educat? Să cerți și să pedepsești nu e educație.
Ar trebui dus la un dresor. Eu, nu sunt mare amator de câini… Dar și pe mine m-au încercat să mă facă om cu ceartă și palme – n-a mers.
— Ce dresor, Ionică? N-am timp nici de familie, muncesc ca un cal! Nici soția n-are timp…
Ascultă, dacă ești așa deștept, poate îl iei tu pe Cleo al nostru? se gândi Pavel. Acum ești singur, liber. Dresază-l cât poftești. Ce zici? E o idee bună. Toată lumea e mulțumită: noi, Cleo și tu!
— Aș lua, dar oare vrea? S-a obișnuit cu voi, probabil? Ionuț se uită întrebător la Cleo.
„Ăsta sigur îmi place, își zise Cleo. Vorbește cu cap, n-are copii, din câte am înțeles, și el însuși e atipic. O să mă înțeleagă mai repede decât alții! Trebuie să arăt că sunt de acord!”
Și dădu de câteva ori din coadă.
— Uite, nu e împotrivă! se bucură Pavel. Să sperăm că te descurci cu el. Și poate, pe undeva, printre stăpânii de câini, îți vei găsi și tu norocul.
— Asta nu, am pățit destul, făcu Ionuț semn cu mâna.
Seara, au plecat amândoi acasă, el și Cleo…
S-a dovedit că e mult mai ușor să te descurci cu Cleo decât cu fosta nevastă. Nu era rea, nu țipa aiurea și, mai ales, nu dădea din mâini.
Dacă nu înțelegea din prima, înțelegea din a doua. În plus, îl iubea pe Ionuț! El era totul pentru ea: prieten, stăpân, întreaga lume.
Mergeau împreună la școala de dresaj, se plimbau pe teren, învățau, se jucau, vorbeau. Și Ionuț era fericit că soarta, în seara aceea, l-a împins să-și viziteze vechiul prieten de școală.
„Câinii sunt cu siguranță mai buni decât oamenii, își zicea Ionuț. Cleo e dovada vie. Deșteaptă, frumoasă, ascultătoare. Poate nu chiar complet ascultătoare, dar se poate repara.”
Dar n-a gândit așa prea mult. S-a dovedit că și printre oameni se găsesc exemplare minunate: buni, sensibili, receptivi.
Pur și simplu, înainte, Ionuț nu știa unde se ascund. Acum descoperise – pe terenurile de dresaj sunt pline. Mulți i-a cunoscut datorită lui Cleo. Cu unii s-a împrietenit.
Și, Doamne, poate într-o zi se va îndrăgosti din nou de vreo stăpână de spitz sau de dog. Nu acum, desigur. Dar Ionuț nu exclude asta.
Sursa.
