Și se poate să o apuce pe Anița să nască taman în mijlocul unei viscole! După socoteală, mai avea vreo trei săptămâni de purtat și, cine știe, poate dădea Domnul și se domolea vifornița, veneau gerurile și se putea merge la maternitate. Dar nu, bebelușul ei năzuia să vină chiar acum!
Sincer vorbind, nu Anița era cea cu pripeala, ci cel de sub inima ei, care nu mai avea răbdarei se făcuse strâmt în burtică, iar de viscolul ce bântuia de șase zile nici nu-i păsa.
Pe așa vreme, nici o căruță nu răzbate în sat, șoseaua acoperită cu nămeți, săpa unii prin zăpadă de le ajungea până la brâu. Și zăpada, bat-o norocul, nu se mai oprea, parcă cineva răsturnase un sac de făină din cer. Privești pe fereastrătotul alb, cerul și pământul se îmbină, totul se învârte și se leagănă în fulgi. Iar dacă trebuia să ieși în curte, abia de-ți deschideai ochii că vântul îți ardea fața și-ți umplea ochii de nea.
În așa viscol, tocmai atunci micuțul a decis să-și ia zborul spre lume.
Din zori Anița nu s-a simțit bine: când o durea mijlocul, când o topea o moleșeală de parcă s-ar fi întins în pat, dar dacă se întindea, tot neliniștită rămânea, așa că se ridica și tot se plimba prin casă. Soacra ei a observat neliniștea:
Anițo, parcă ai începe să naști? Ce te tot frămânți?
Nu știu, mamă, dar nu mă lasă liniștea.
Ia să-ți văd burtica.
Soacra, săraca, nu prea pricepea la chestiile astea de femei, azi toate se fac la doctor, la maternitate, meseria de moașă s-a pierdut de tot. În sat a mai rămas doar o singură babă moașă, pe când era ea tânără erau trei.
Parcă s-a lăsat burta, Aniță. Ți-a venit pruncul a naște.
Cum să nasc, mamă? E prea devreme!
Nu de noi depinde, fată, ci de cum voiește Dumnezeu.
Anița, cu lacrimi în ochi, se temea era prima naștere, habar nu avea ce o așteaptă, nici cine să-i explice. Soacra doar un singur băiat născuse, cu douăzeci de ani în urmă, nu-și amintea nicio vorbă.
Anițo, mă duc să o chem pe baba Vera. Pun o găleată de apă la plită, când clocotește, să o iei de pe foc. Dacă poți, scoate niște prosoape și cearșafuri albe, știi tu unde-s, pregătește-le. Dar să nu te agiți dacă nu poți, să nu forțezi. Când l-am născut pe Mihai, baba Vera mă punea să merg. «Mergi, fată, du-te, vino, și răsuflă adâncde se deschide mai repede.» Și, legând șalul, mai adăugă:
Trec și pe la Stanca, la mama ta, să o chem. Ai grijă, fetițo, baba Vera e măiastră la nașteri. Câtă lume din satele vecine venea la ea, dar și ale noastre tot cu ea voiau să nască. Bună babă!
Zisa și făcu: soacra se îmbrăcă, își luă coada de la lopată să-i fie sprijin prin zăpadă și ieși în viscol.
Rămasă singură, Anița se simți și mai speriată. Dacă începe să nască taman acum și n-are cine să o ajute? Dar în așa viscol, dacă soacra nu ajunge? Sau mama nu prinde satul?
Și mai ales, ce trebuia să facă? Doar să umble și să respire, așa cum i s-a spus. Dar cum să respiri când de durere simți că nu mai ai suflet?
Ce n-ar fi dat să-l aibă lângă ea pe Mihai! S-o țină de mână, s-o liniștească că o să reușească și că o să fie acolo. Dar din cauza zăpezii, Mihai nu putea reveni de la oraș, nici rută, nici drum, totul închis. El habar nu avea că în curând o să-i vină pe lume băiatul ori fetița. Vai, cum o mai durea mijlocul!
S-a năpustit în tindă, ținându-se să nu cadă, mama ei.
Fetiță, Anițo! Soacra ta a zis că te-au apucat durerile.
Așa e, mamă.
Hai, draga mamii, vin la tine chiar acum. Ți-am adus niște fructe uscate, fac un compot cald. Trebuie să clocotească apa…
După o oră, au sosit și soacra cu baba Vera. Moașa, o babă zbârcită și iute, a cercetat-o pe Anița și a spus:
Spre zori naști.
Cum spre zori!? a sărit Anița Nici prânzul nu-i și eu abia aseară am început să am dureri.
Aia a fost doar începutul, fată dragă. De multe ori durerile prevestitoare vin cu câteva zile înainte. Acum abia s-a pornit, degetul abia intră. Nu te grăbi, mâine dimineață vei naște. Eu mă duc acasă.
Stați, mătușă Vera, s-a rugat Anița Numai dumneavoastră pricepeți, mă liniștiți dacă rămâneți.
Baba, care văzuse sute de fete născând, se milostivi:
Bine, stau pe aici, la voi. Când mama-i liniștită, copilul vine mai ușor.
Anița habar nu avea că durerile prevestitoare-s ca ghioceii: te bucuri, dar țin puțin. Apoi vin «florile», la care nici nu gândise.
Durerea parcă-i rupea trupul pe dinăuntru, nu putea nici să tragă aer, nici să pășească. Nu mai putea sta întinsă, nici umbla, decât numai simțea chin.
Soacra cu Stanca nu știau ce să facă: nu puteau nici ajuta, nici pleca. Se munceau aiurea prin casă, oftau, o mângâiau pe Anița fără folos. Baba Vera le-a fugit la călcare, să nu stea pe capul fetei.
Spre noapte toate sunetele au căzut. Baba Vera o vede patru degete deschis. Greu merge, fiind prima dată, calea «nebătută», și pentru copil, și pentru mamă durerea era grea. Fata abia de mai trăgea sufletul, când durerile s-au potolit, a putut gusta nițel mâncare. Baba Vera a culcat-o să-și tragă puteri.
Iar viscolul tot al viscolului, ca și cum Dumnezeu nu vrea să-l oprească.
La patru dimineața, Anița s-a ridicat buimacă, beznădoar baba Vera sforăia pe lângă ea.
Doamne-ajută, șoptește Anița spre icoane Fă să vină odată pruncul.
Iar durerile o iau de la capăt, așa încât nu mai vede înaintea ochilor. Baba Vera se trezi, o cercetă cinci degete, dar tot încet, prima naștere așa merge. Va reuși, lasă, cu răbdare.
Pe când s-a luminat, Anița era leșinată de oboseală, cămașa lipită de ea, ochii tulburi, părul încâlcit.
E aproape gata, zise moașa. Copilul e chiar aici.
Bunică, ajută-mă, se rugă Anița Bunică, ajută-mă, te rog!
Anița, ce vorbă-i asta? s-a alarmat mama, nu-i bunică aici, nu ți s-a arătat ceva? Bunicuță-i zicea ei la străbunica ei, lămuri bătrâna când era mică nu putea zice «bunică», spunea «bunicuță», așa i-a rămas până azi. Baba Zoia pe Anița a iubit-o cel mai mult, prima strănepoată, că ea avusese numai băieți.
Anița, căpșorul se vede, ține-te, mai împinge odată. Așa… Huff, huff, huff, răsufla cu ea baba Vera.
Anița strigă din răsputeri, împinge, respiră, strigă din nou.
Bunicuță, ajută-măăăă, nu mai pot, a spus și a adus pe lume băiatul, direct în palmele zbârcite ale babei Vera.
Poate că-i ultimul pe care-l primesc, gândi bătrâna, zâmbind vieții noi. Cu grijă îi puse copilul pe piept Aniței:
Băiețel, Anițo, ai băiețel, îi șopti uite ce frumos e fiul tău, s-a născut. Și ce guraliv, să vezi că ajunge primar, toți o să-i cânte în strună.
Anița plângea de fericire, îi săruta degețelele mici. Cum a încăput asemenea minune în ea? Pacat că Mihai nu-i aici să vadă ce frumos băiat au făcut, cel mai frumos din lume.
Nicuțu, băiatul meu drag, Nicuțu…
Dar cum Nicuțu? mirată soacra, ai zis data trecută că-l botezi Marin dacă e băiat!
Cum să-i spun Marin când el e Nicolae? râse Anița Nicolae Mihai.
Baba Vera, sfârșind ce avea de făcut, se pregăti să plece, ostenită. Nașterea e minunată, dar greu mai trage. Acu trebuie și ea să se odihnească, numa să poată merge prin viscol până acasă.
Anița cu copilul au adormit; Stanca și ea se pregăti de plecarenu fusese acasă o zi și o noapte. Își înfășură șalul până sub ochi, salută încet soacra și ieși afară.
Ia te uită, viscolul domolit, zăpada cade numai firicele, parcă de tot s-ar opri. O să poată veni mâine-poimâine și ginerele acasă. Aproape de casă ajunsese.
Hai să-i dau de veste și bunicuței, să-i spun bucuria, își zise Stanca. Poate are nevoie de ceva, poate i s-a terminat pâinea, deși adusesem ieri, însă baba Zoia nu mănâncă mult.
Străbunica lui Mihai, străbunica Aniței, locuia la două case de ei, bătrână, la vară împlinea 93 de ani. De mult era singură, nu voia să se mute la nimeni, trăia liniștit, totul bine, și ei o ajutau cu ce putea.
Cu greu deschise poarta, semn că Alexei, bărbatul, fusese ieri pe acolo; lopata pusă de gard. Făcu cărare până la ușă, mătură nițel prispa și intră:
Baba Zoia, baba Zoia, strigă, dând zăpada jos de pe cizme. Că trebuia să strige tare, căci baba nu mai auzea de ani mulți. Baba Zoia, stai, că eu sunt, Stanca, am venit să te văd.
Nimeni nu-i răspunse, dormea bătrâna. I-ar fi părut rău s-o trezească. Femeia se dezbrăcă, își scoase cizmele și intră în odaie.
Acolo
Bunicuța stătea în pat, mâinile încrucișate pe piept, totul curat pe dânsa. Imediat Stanca băgă de seamăn-a mai văzut rochia asta la ea, baticul alb ca laptele, și ăsta nou. Se apropie, șterse o lacrimă, îi închise bătrânei ochii.
Pe noptieră stătea poza Aniței, lângă o iconiță cu Sfântul Nicolae și un rest de lumânare.
Mulțumesc, bunicuță, ai ajutat-o pe Anița. A născut un băiet. L-a numit Nicolae. Da tu le știi pe toate, bunicuță, îi zise și-o sărută pe obrazul zbârcit mulțumesc…
